RĂZBUNARE PE CULOAR - text teatru Comedie

(comedie nerealistă într-un act)

PERSONAJELE:



LIVIDU’
SPERIOSU’
ZUZI
FOXY
VERSESCU


scena 1

(Interiorul unei vile, pe un coridor care duce la baie, trece un bărbat. Aude o voce care-l sperie.)

LIVIDU’: Bună seara...
(Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.)
SPERIOSU’ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă...
LIVIDU’: Aştept pe cineva.
SPERIOSU’: Persoana care e la toaletă?
LIVIDU’: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc.
SPERIOSU’: Ştii ceva domnule? Şi eu caut companie… Ce linişte s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevesteşte nimic bun. O fi liniştea dinainte de furtună?
LIVIDU’: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred.
SPERIOSU’: De ce?
LIVIDU’: Urlă câinii. E lună plină. E senin.
SPERIOSU’: Nu domnule, n-ai înţeles, metaforic vorbind, ni se pregăteşte ceva?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Ce sigur sunteţi! Probabil dumneavoastră sunteţi cel care pregătiţi surpriza despre care se vorbeşte. De aceea staţi aici. Sau aşteptaţi la baie?(pauză) N-au mai rămas mulţi. Dar ce aveţi? Sunteţi foarte palid...
LIVIDU’: Din cauza întunericului.
(SPERIOSU’ îl scrutează cu privirea.)
LIVIDU’: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine?
SPERIOSU’: Vai, mie domnule? Dacă aţi ştii! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de asta, am trecut...eh, dacă aţi ştii...
LIVIDU’: Ce să ştiu?
SPERIOSU’: Că şi mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitaţi-vă la mine ce culoare am, ce ziceţi? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am seriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul.
(Brusc se deschide uşa care dă înspre interiorul vilei şi se aude o muzică puternică. SPERIOSU’ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide uşa la loc spunând: E curent.)
SPERIOSU’: Vai domnule, scuzaţi-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniştii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere.
LIVIDU’: Nereuşită petrecere.
SPERIOSU’: Da, cum spuneţi, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereuşită.
LIVIDU’: Aţi venit de mult?
SPERIOSU’: De multişor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece şi nu-mi mai pasă. Ca să vă daţi seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire.
LIVIDU’: Vă ascult.
SPERIOSU’: Dar sunteţi aşa de palid şi slab...( Îl priveşte îngrijorat pe LIVIDU’ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă.
LIVIDU’ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt aşa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că şi eu am probleme cu digestia.
SPERIOSU’: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veţi afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteţi aşa de slab…!
LIVIDU’ (râde): A, imposibil, nu vă faceţi griji !
SPERIOSU’: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem şocuri.
LIVIDU’: Ce ai putea să-mi marturiseşti încât să mă înfricoşeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Eşti criminal? ( Râde singur la gluma lui.)
SPERIOSU’ (indignat): Cum poţi să crezi aşa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiţi să te tutuiesc? (revenind) Mă jigneşti, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata.
LIVIDU’: Eşti homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz şi eu.
SPERIOSU’: Bine, dacă n-ai reuşit să ghiceşti am să încerc să-ţi arăt.
(Îl priveşte pătrunzător şi îndelung pe LIVIDU’.)
LIVIDU’: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ai văzut o stafie?
SPERIOSU’: Asta e domnule, bravo!
LIVIDU’ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Nu...invers.
LIVIDU’: Nu crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Domnule să te iau altfel, îţi par om, nu?
LIVIDU’: Evident.
SPERIOSU’: Ei bine, nu sunt om.
LIVIDU’ (plictisit deja): Da' ce eşti?
SPERIOSU’: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o!
LIVIDU’ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă?
SPERIOSU’ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU’: De ce să mă speriu?
SPERIOSU’: Pentru că sunt fantomă.
( Aşteaptă reacţia lui LIVIDU’ care tace.)
SPERIOSU’ (insistă): Stafie.
LIVIDU’ (într-un târziu): Şi?
SPERIOSU’ (neîntelegând şi pierzându-şi răbdarea): Cum… şi?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit şi acum bântui această casă!
(LIVIDU’ îl priveşte nedumerit.)
SPERIOSU’: Înţelegi? Ba ha hau!
LIVIDU’: Am înţeles asta, nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie frică.
SPERIOSU’: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome.
LIVIDU’: Da, oamenilor probabil.
SPERIOSU’: Ce, dumneata nu eşti om?
LIVIDU’: Nu.
SPERIOSU’ (ironic): A ! Am înţeles, eşti dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară.
LIVIDU’ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înţelegi.
SPERIOSU’: Ce să înţeleg?
LIVIDU’: Şi eu sunt fantomă.
SPERIOSU’ (rămâne stupefiat): Poftim?! Eşti fantomă?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Adică ai murit şi acum bântui această casă?
LIVIDU’: Exact.
SPERIOSU’: Aaaaaa! (Ţipă disperat.)
LIVIDU’: Ce-ai păţit omule?
SPERIOSU’ (respiră greu): Era să fac un infarct.
LIVIDU’: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Şi apoi cum să faci infarct? Alo! Trezeşte-te, eşti mort!
SPERIOSU’: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată.
LIVIDU’: De când eşti mort?
SPERIOSU’: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni?
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct.
LIVIDU’: Cauza?SPERIOSU’: Infarct!
LIVIDU’: Cauza infarctului…(se stăpâneşte să-i spună: boule!) ?
SPERIOSU’: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi.
LIVIDU’: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii.
SPERIOSU’: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înţelegi? Vezi domnule cum era viaţa asta, aparenţa era sarea şi piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Da' cum te chema înainte să...?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Nu vrei să vorbeşti despre asta. Îţi face rău?
LIVIDU’: Sunt stafie, nu mi-e rău.
SPERIOSU’: Nu ai reminiscenţe de sentimente şi senzaţii?
LIVIDU’: Ba da.
SPERIOSU’: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal?
LIVIDU’: Absolut normal.
SPERIOSU’: Domnule, eu credeam că mori şi gata!
LIVIDU’: Te-ai înşelat. În momentul morţii creierul descarcă informaţia stocată şi vibraţiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simţim nimic.
SPERIOSU’: Auzi, da' un semn ai?
LIVIDU’: Ce semn?
SPERIOSU’: Nu laşi nici un semn pe unde treci?
LIVIDU’: Ba da, o pisică moartă.
SPERIOSU’: Şi câinii morţi?
LIVIDU’: Nu sunt eu.
SPERIOSU’: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, şoseaua e plină de câini morţi.
LIVIDU’: Sunt loviţi de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei îşi pierd frânele şi se opresc direct în ea. E ca şi cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcţia e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, şi vezi, şi-a păstrat toate trei etajele. Faţada e cam sifonată.
SPERIOSU’: În schimb interiorul...ţâţă de mâţă! De unde are atâţia bani un amărât de făcător de rime? (vorbeşte cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providenţial va dărâma casa cu tot cu ei şi vor sfârşi sub dărâmături?
LIVIDU’: Vezi, nu ştii nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse şi îl ţine pe SPERIOSU’ în suspans.) Asta întreţine distracţia, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe şosea senzori de vibraţie şi când calculatorul le spune că se apropie o maşină mai grea de două tone, se dă alarma şi toată lumea se retrage în pivniţă, pe întuneric, cu un pahar de şampanie, cu o femeie în braţe...