Pescarusul - text Anton Pavlovici Cehov

Anton Pavlovici Cehov
Pescăruşul
Comedie în patru acte (1896)

In româneşte de MONI GHELERTER şi R. TEGULESCU


Personaje:
IRINA NIKOLAEVNA ARKADINA, după soţ Trepleva,
artistă KONSTANTIN GAVRILOVICI TREPLEV, un tinăr,
fiul ei
PIOTR NIKOLAEVICI SORIN, fratele ei NINAMIHAILOVNA ZARECINAIA, o tînără, fiicaunui
moşier bogat
ILIA AFANASIEVIGI ŞAMRAEV, locotenent în retra­gere, administrator la Sorin POLI NA ANDREEVNA, soţia lui MASA, fiica lui
BORIS ALEXEEVIGI TRIGORIN, scriitor EVGHENI SERGHEEVIGI DORN, medic SEMION SEMIONOVIGI MEDVEDENKO, învăţător IAKOV, argat
Un bucătar. O fată In casă.
Acţiunea se petrece la conacul lui Sorin. Intre actul al treilea şi al patrulea trec doi ani.


ACTUL ÎNTÎI
Un colţ al parcului de pe moşia lui Sorin. O alee largă porneşte de la scenă spre fundul parcului, către malul unui lac. Dar deoarece o scenă improvizată a fost ridicată pentru spectacol tocmai în faţa lacului, acesta nu se vede de loc. In stînga şi în dreapta scenei, tufişuri. Cîteva scaune, o măsuţă. Puţin după asfinţitul soarelui. Pe scenă, după cortina lăsată, Iakov şi alţi argaţi. Se aude zgomot şi tuse. Masa şi Medvedenko vin din stînga, Intorcîndu-se de la plimbare.
MEDVEDENKO: De ce umbli totdeauna în negru?
MASA: Port doliul vieţii mele. Sînt nefericită.
MEDVEDENKO: De ce? (înpjndurat.) Nu înţeleg... Eşti sănătoasă, iar tatăl dumitale, deşi nu e bogat, nu duce lipsă de nimic. Viaţa mea e mult mai grea decît a dumitale. Pri­mesc cu totul douăzeci şi trei de ruble pe lună. Din ei mi se mai reţine ceva şi pentru pensie şi totuşi nu port doliu. (Se aşază.)
MASA: Nu e vorba de bani. Şi săracul poate fi fericit.
MEDVEDENKO: Asta în teorie. In practică însă e cu to­tul altfel. Din salariul meu de numai douăzeci şi trei de ru­ble, trebuie să mîncăm şi să bem, şi sîntem mulţi: eu, ma­ma, două surori şi un frate... Ceai şi zahăr ne trebuie? Tutun ne trebuie? Descurcă-te cum ştii!...
MASA: (cu privirile spre scenă): în curînd o să înceapă spectacolul.
MEDVEDENKO: Da. O să joace Zarecinaia, iar piesa e de Konstantin Gavrilovici. Se iubesc, şi astăzi sufletele lor se vor contopi în dorinţa de a da o imagine artistică unică. Su-
23
fletele noastre însă, al dumitale şi al meu, n-au puncte co­mune. Eu te iubesc şi de dorul dumitale nu pot sta acasă. In fiecare zi fac pe jos pînă la dumneata, şase verste la dus şi şase la întors, şi nu întîmpin decît indiferenţă. E lesne de înţeles. Eu n-am mijloace şi am familie grea... Nu se mărită cineva cu un om care n-are nici el ce mînca!
MASA: Fleacuri. (Prizează tabac.) Dragostea dumitale mă înduioşează, dar eu nu pot să-ţi răspund la fel. Asta-i tot. (îi întinde tabachera.) Te rog...
MEDVEDENKO: Mulţumesc. Nu iau.
(Pauză.)
MASA: E zăduf. La noapte sigur că o să fie furtună. Dum­neata ori faci filozofie, ori vorbeşti despre bani. Pentru dum­neata nu există mai mare nenorocire decît sărăcia. Pentru mine e de o mie de ori mai uşor să umbli în zdrenţe şi să cerşeşti decît... Dar dumneata nu poţi înţelege aşa ceva...
(Prin dreapta intră Sorin şi Treplev.)
SORIN (sprijinindu-se în baston): Eu nu mă simt în apele mele la ţară, dragul meu, şi se înţelege de la sine că n-am să mă obişnuiesc niciodată aici. Aseară m-am culcat la zece şi m-am trezit azi la nouă, cu senzaţia că de-atîta somn mi s-a lipit creierul de fundul capului şi altele de soiul ăsta. (Ride.) După masă, nu ştiu cum, dar iar m-a furat somnul şi acum mă simt frîntl E un fel de coşmar, ca să zic aşa...
TREPLEV: Adevărat! Tu trebuie să stai la oraş. (Vă-zîndu-i pe Masa şi pe Medvedenko.) Au să vă cheme cînd va începe. Acum nu e voie să staţi aici. Plecaţi, vă rog.
SORIN (către Masa): Măria Ilinişna, fii bună, şi roagă-l pe tatăl dumitale să spună să dea drumul cîinelui! Altfel, urlă iar. Soră-mea n-a închis ochii toată noaptea.
MASA: Vorbiţi dumneavoastră cu tata, că eu nu vorbesc. Pe mine vă rog să mă scutiţi! (Către Medvedenko.) Haidem!
MEDVEDENKO (către Treplev): Atunci să ne anunţaţi cînd o să-nceapă.
(Amlndoi pleacă.)
SORIN: Prin urmare, iar o să urle cîinele toată noaptea! Vezi, asta e! Niciodată n-am trăit la ţară după cum am vrut. Se întîmpla să iau concediu cîte douăzeci şi opt de zile, şi
24
veneam aici să mă odihnesc. Dar atît mă scoteau din fire cu tot felul de prostii, încît simţeam nevoia să plec în ace­eaşi zi. (Rîde.) Totdeauna am plecat cu plăcere de-aici... Dar acum, de cînd am ieşit la pensie, ca să zic aşa, nu mai am unde să mă duc. Vreau, nu vreau, trebuie să stau aici...
IAKOV (către Treplev): Noi, Konstantin Gavrilîci, ne ducem să ne scăldăm.
TREPLEV: Bine, dar peste zece minute să fiţi la locurile voastre. (Se uită la ceas.) O să-nceopo în curînd.
IAKOV: Am înţeles. (Pleacă.)
TREPLEV (arunc;nd o privire asupra scenei): Ăsta-i tot teatrul. Cortina, culisa, întîi, a doua, şi încolo nimic. Nici un fel de decor. Fundalul ni-1 dau lacul şi zarea. Vom ridica cortina la opt şi jumătate precis, cînd răsare luna.
SORIN: Minunat.
TREPLEV: Dacă Zarecinaia întîrzie, pierdem tot efectul. Ar fi trebuit să fie aici. Tatăl şi mama ei vitregă se ţin scai de ea. I-ar fi mai uşor să scape dintr-o închisoare decît să plece de-acasăl (li îndreaptă lui Sorin cravata.) Barba ţi-e zbîrlită şi părul ciufulit. Ar trebui să te mai tunzi...
SORIN (pieptănîndu-şi barba): Asta-i tragedia vieţii mele. Şi în tinereţe aveam o mutră de parcă aş fi fost veşnic beat şi aşa şi pe dincolo. N-am plăcut niciodată femeilor. (Se aşază.) De ce o fi îmbufnată soră-mea?
TREPLEV: De ce?ÎSe plictiseşte. (Se aşază alături de el.) E geloasă. E pornită împotriva mea, împotriva spectacolu­lui, împotriva piesei mele, pentru că nu joacă ea, ci Zare­cinaia. Nici nu-mi ştie piesa, dar o şi detestai'
SORIN (rîde): Ei şi tu! Sari peste cal...
TREPLEV: îi e ciudă că, uite, pe scena asta mică, Zare­cinaia o să aibă succes şi nu ea! (Se uită la ceas.)\Mama mea este o curiozitate psihologică. Desigur, are talent, e inteli­gentă, e în stare să plîngă cînd citeşte o carte, îl ştie pe Ne-krasov în întregime pe dinafară, îngrijeşte pe bolnavi ca un înger; dar încearcă s-o lauzi pe Eleonora Duse în faţa ei! Oho-ho I Trebuie s-o lauzi numai pe ea, să scrii numai des­pre ea, să o aclami, să fii încîntat de jocul ei neîntrecut în La dams aux camelias sau în Beţia vieţii, şi cum aici, la ţară, nu se găseşte o asemenea „beţie", se plictiseşte, se în­furie, toţi sîntem duşmanii ei, toţi sîntem vinovaţi. iApoi e superstiţioasă, se teme de trei luminări, de numărul trei-
25
■
sprezece... E zgîrcită. Ştiu sigur că are la banca din Odesa şaptezeci de mii de ruble, dar dacă-i ceri un împrumut, începe să plîngă.'
SORIN: Ţi-a intrat în cap că piesa ta n-o să-i placă ma­mei tale, şi ai început să te frămînţi, uite aşa. Fii liniştit. Maică-ta te adoră!
TREPLEV (rupînd petalele unei flori): Mă iubeşte — nu mă iubeşte, mă iubeşte — nu mă iubeşte. (Rîde.) Vezi? Maică-mea nu mă iubeşte.tCum să mă iubească, dacă ea vrea să trăiască, să iubească, să poarte bluze de culoare deschisă, iar eu am douăzeci şi cinci de ani şi-i amintesc mereu că nu mai e tînără? Cînd nu sînt lîngă ea, are numai treizeci şi doi de ani. iar cînd sînt — patruzeci şi trei. De asta mă urăşte. Pe de altă parte, ştie că eu nu recunosc teatrul. Ea iubeşte teatrul şi i se pare că jucînd stă în slujba omenirii, a artei sacre. După părerea mea, teatrul contemporan e nu­mai rutină şi prejudecată. Cînd se ridica cortina şi în lu­mina rampei, în încăperile cu trei pereţi, aceste mari ta­lente, preoţii artei sacre, ne arată cum mănîncă oamenii, ■cum beau, cum iubesc, cum umblă, cum sînt îmbrăcaţi; cînd din scene şi fraze vulgare se căznesc să scoată o morală, o biată morală pe-nţelesul tuturor, folositoare în viaţa de toa­te zilele; cînd în mii de variaţiuni îmi servesc mereu acelaşi lucru şi numai acelaşi lucru, îmi vine să fug, şi fug aşa cum a fugit Maupassant din faţa turnului Eiffel,'care-i strivea •creierul cu vulgaritatea lui!
SORIN: Nu se poate trăi fără teatru.
TREPLEV' Trebuie căutate forme noi. Şi dacă aceste for­me noi nu sînt, mai bine să nu mai fie nimic. (Se uită la eeas.jjîmi iubesc mama, o iubesc mult, dar duce o viaţă ne­socotită, «îl tîrăşte mereu după ea pe scriitorul ăla, numele ei este comentat prin gazete, şi toate astea mă obosesc. Uneori vorbeşte în mine egoismul muritorului de rînd şi îmi pare rău că mama mea este o artistă cunoscută. Mi se pare că dacă ar fi o femeie obişnuită, aş fi mai fericit. Spune un­chiule, există o situaţie mai stupidă şi mai desperată decît asta?"La mama, deseori erau invitaţi artişti şi scriitori ce­lebri. Printre ei numai eu nu eram nimic şi eram îngăduit numai pentru că eram fiul ei. Dar cine sînt eu? Ce sînt? Am părăsit universitatea după trei ani din motive de forţă ma­joră, cum s-ar spune. Nu am nici un talent, nici un ban, iar
26

pe actul meu de identitate sînt trecut ca târgoveţ din Kiev. De altfel, tata era un tîrgoveţ din Kiev, deşi era şi el un ar­tist cunoscut. De aceea, cînd în salonul mamei toţi artiştii şi scriitorii îmi dădeau o atenţie binevoitoare, mi se părea că privirile lor îmi măsurau nimicnicia, le ghiceam gîndurile şi mă simţeam umilit...
SORIN: Spune-mi, te rog, ce fel de om e romancierul ăsta? Nu poţi să-l înţelegi. Tace mereu.
TREPLEV: 'E un om deştept, simplu, dar, hai să zicem, puţin melancolic. Foarte cumsecade. N-are nici patruzeci de ani, dar e celebru şi sătul de celebritate... în ce priveşte scrierile lui... cum să-ţi spun? Sînt drăguţe. Are talent... dar... după Tolstoi, sau Zola, nu-ţi mai vine să-l citeşti pe Trigorin. •
SORIN. Mie, frate, îmi plac literaţii. Gîndva îmi doream cu ardoare două lucruri: să mă însor şi să ajung literat. Dar n-am izbutit nici una, nici alta. Dar e plăcut să fii chiar şi un literat mai mărunt, la urma urmei...
TREPLEV (ascultînd): Aud paşi... (îl îmbrăţişează pe Sorin.) Nu pot să trăiesc fără ea... Pînă şi zgomotul paşilor ei mă încîntă... Sînt nebun de fericire!... (Merge repede in­tru întâmpinarea Ninei Zarecinaia, care intră. ) Vraja mea, visul meu...
NINA (emoţionată): Cred că n-am întîrziat... Sigur că nu...
TREPLEV (sărutindu-i mîinile): Nu, nu, nu...
NINA: Toată ziua am fost neliniştită. M-am frămîntat îngrozitor. Mă temeam că tata n-o să mă lase... Dar a ple­cat adineauri cu mama mea vitregă. Cerul era roşu şi răsărise luna. Am gonit calul pînă aici nu glumă! (Rîde.) Dar îmi pare bine! (îi strînge cu putere mina lui Sorin.)
SORIN (rUind): Mi se pare că-ţi slnt cam plînşi ochişo­rii... Ehe-he, nu e bine!
NINA: Vezi că... Abia mai pot să respir. Plec peste o ju­mătate de oră. Trebuie să ne grăbim. Nu pot, nu pot! Pen­tru Dumnezeu, nu mă faceţi să întîrzii! Tata nu ştie că sînt aici.
TREPLEV: într-adevăr, ar trebui să începem. Să che­măm toată lumea!
SORIN: Mă duc să-i chem, ca să zic aşa. Chiar acum. (Se îndreaptă spre ieşirea din dreapta, cîntînd.) „Spre Franţa
27

porniră doi grenadieri..." (Priveşte în jurul lui.) Odată am cîntat asta şi un substitut de procuror mi-a spus: „Dum­neavoastră, excelenţă, aveţi o voce foarte puternică". Apoi s-a mai glndit şi a adăugat: „...dar... respingătoare". (Ride fi pleacă.)
NINA: Tatăl meu şi soţia lui nu mă lasă să vin aici. Ei spun că la voi e o atmosferă boemă..^Le e teamă ca nu cum­va să mă fac artistă... Dar pe mine mă atrage lacul ăsta ca pe un pescăruş... Sufletul mi-e plin de dumneata. (Priveşte în jurul ei.) *
THEPLEV: Sîntem singuri.
NINA: Mi se pare că e cineva acolo.
TREPLEV: Nu-i nimeni. (O sărută.)
NINA: Ce copac e ăsta?
TREPLEV: Un ulm.
NINA: De ce-i aşa de întunecat?
TREPLEV: E seară şi toate lucrurile se întunecă. Te rog din suflet, nu pleca devreme.
NINA: Nu se poate 1
TREPLEV: Şi dac-aş veni eu la dumneata, Nina? Dacă aş sta toată noaptea în grădină şi aş privi spre fereastra du-mitale?
NINA: Nu se poate. Te-ar vedea paznicul... Trezor nu s-a obişnuit încă cu dumneata şi o să latre.
TREPLEV: Te iubesc.
NINA: Sssstl
TREPLEV (auzind paşi): Cine e? Dumneata eşti, Iakov?
IAKOV (din spatele scenei): Da, eu sînt.
TREPLEV: Treceţi la locurile voastre! E vremea. Răsare luna?
IAKOV: Da.
TREPLEV: Spirt ai? Dar pucioasă? Ţine minte, cînd se vor arăta ochii ăia roşii, trebuia să miroasă a pucioasă! (Către Nina.) Intră, te rog. Totul e pregătit. Eşti emoţio­nată?
NINA: Da, foarte! Nu mi-e teamă de mama dumitale, dar ştiu că e şi Trigorin de faţă... Mi-e frică şi mi-e ruşine să joc în faţa lui... Un scriitor celebru... E tînăr?
TREPLEV: Da!
NINA: Ce povestiri minunate scrie!
TREPLEV (rece): Nu ştiu. Nu le-am citit.
28
NINA: Piesa dumitale e greu de jucat. Nu are perso­naje vii.
TREPLEV: Ce înseamnă „personaje vii"? Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre!
NINA: Piesa dumitale are prea puţină acţiune. Numai literatură. Şi, după părerea mea, într-o piesă trebuie să existe neapărat şi dragoste...
(Se retrag amtndoi in dosul scenei).
(Intră Polina Andreevna şi Dorn.)
POLINA ANDREEVNA: E umezeală. Intoarce-te şi pune-ţi galoşii.
DORN: Mi-e cald.
POLINA ANDREEVNA: N-ai grijă de sănătatea dumitale? Asta e încăpăţînare! Eşti doctor şi ştii prea bine că umezeala nu-ţi face bine, dar îţi place să mă chinuieşti; ieri ai stat dinadins toată seara pe terasă...
DORN (fredonează): „Nu-mi spune că eşti jertfă a tinere-
POLINA ANDREEVNA: Te-a prins atît de mult discuţia cu Irina Nikolaevna, încît nici n-ai mai simţit frigul! Măr­turiseşte că-ţi place...
DORN: Am cincizeci şi cinci de ani!
POLINA ANDREEVNA: Ce are a face? Pentru un bărbat asta nu înseamnă bătrîneţe. Eşti încă bine şi tot mai placi femeilor.
DORN: Unde vrei să ajungi?
POLINA ANDREEVNA: Toţi sînteţilafel. în faţa unei ac­triţe, toţi sînteţi la pămînt! Toţi.
DORN (fredonează): „în faţa ta sînt iarăşi11... Dacă în societate artiştii sînt iubiţi şi trataţi altfel decît negusto­rii, de pildă, asta e în firea lucrurilor, asta înseamnă idea­lism.
POLINA ANDREEVNA: Femeile şi-au pierdut întotdea­una capul după dumneata şi ţi s-au aruncat de gît. Şi ăsta e idealism?
DORN (dînd din umeri): Ei şi? In purtarea femeilor faţă de mine au fost multe lucruri frumoase. In primul rînd ele ţineau la mine pentru că eram un doctor foarte bun. îţi mai aduci aminte că acum zece-cincisprezece ani eram sin-
29

gurul mamoş de încredere din tot ţinutul? Şi afară de asta, am fost totdeauna un om cinstit!
POLINA ANDREEVNA (îi apucă mina): Dragul meu!
DORN: Mai încet. Uite-i că vin.
(Intră Arkadina la braţ cu Sorin, apoi Trigorin, Şam-raev, Medvedenko şi Masa.)
ŞAMRAEV: în 1873, la bîlciul de la Poltava, jocul ei era uimitor. O adevărată minune! Doamne, cum mai juca! Nu ştiţi cumva pe unde o mai fi acum comicul Ciadin, Pa-vel Semionîci? în rolul lui Raspliuev era neîntrecut. Era mai bine ca Sadovski, v-o jur, stimată doamnă! Pe unde o mai fi acum?
ARKADINA: Mă întreb întotdeauna de oameni care au trăit acum o sută de ani! N-am de unde să ştiu ! (Se aşază.)
ŞAMRAEV (oftînd): Paşka Ciadin! Nu mai sînt actori ca el! Teatrul a decăzut, Irina Nikolaevna! înainte erau ste­jari puternici, azi nu mai sînt decît cioturi.
DORN: Azi, într-adevăr, sînt puţine talente strălucite, dar actorul mijlociu e acum cu mult mai bun!
ŞAMRAEV: Nu sînt de părerea dumitale. Dar în cele din urmă, asta e o chestiune de gust. De gustibus aut bene, aut nihil1...
(Treplev iese de după scenă.)
ARKADINA (ţiuiţii său): Nu începe, dragul meu? TREPLEV: Numaidecît. V-aş ruga să aveţi puţină răb­dare.
ARKADINA (recitind din Hamlet):
Dar fiul meu, opreşte... ochii parcă Pe dos mi i-ai întors acum, şi văd A titea pete în fiinţa mea Că mă întreb: se vor mai şterge-odatâ?...
TREPLEV (recitind din Hamlet):
Mâ-ntreb de ce păcatului te-ai dat, Iubire in mocirlă căutînd?
1 Despre gusturi sau bine, sau nimic — cuvinte luate din două locuţiuni la­tine: De gustibus non disputandum (Gusturile nu se discută) şi De mortuisaut bene, aut nihil (Despre morţi, sau vorbeşti de bine, sau nimic).
30
(Se aude un sunet de corn de după scenă.)
TREPLEV: Domnilor, începe! Vă rog, atenţie! (Pauză.) încep! (Bate de trei ori cu un baston şi vorbeşte cu glas apă­sat.) O, voi umbre străvechi şi venerate ce vă ridicaţi în noapte deasupra acestui lac, adormiţi-ne ca să visăm ce va fi peste două sute de mii de ani!
SORIN: N-o să mai fie nimic peste două sute de mii de ani.
TREPLEV: Atunci, acest nimic să ni-1 arate...
ARKADINA: Fie! Am adormit.
(Se ridică cortina. Se vede lacul. Luna e deasupra orizon­tului şi se oglindeşte în apă; pe-o piatră mare stă Nina Zarecinaia, îmbrăcată toată în alb.)
NINA: Oamenii, leii, vulturii şi potîrnichile, cerbii cu coarne înrămurate, gîştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul liber, într-un cuvînt toate vietăţile, toate, toate s-au stins după ce-au încheiat tristul ciclu al vieţii lor... Sînt mii de veacuri de cînd pămîntul nu mai poartă nici o fiinţă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai aprinde candela. Co­corii nu se mai trezesc ţipînd în luncă şi cărăbuşii nu se mai aud prin crînguri de tei. E frig, frig, frig... E pustiu, pustiu, pustiu... E înfricoşător, înfricoşător, înfricoşător... (Pauză.) Trupurile fiinţelor vii s-au pierdut în pulbere şi materia cea veşnică le-a prefăcut în pietre, în apă, în nori, iar su­fletele tuturor s-au contopit într-unui singur. Şi sufletul lumii sînt eu... Eu... în mine e sufletul lui Alexandru cel Mare şi al lui Cezar, şi al lui Shakespeare şi al lui Napo­leon, şi sufletul celei din urmă lipitori. în mine conştiinţa oamenilor s-a contopit cu instinctele animalelor şi îmi amin­tesc, totul, totul, totul şi retrăiesc în mine fiecare viaţă în parte.
(Se ivesc focuri jucăuşe.)
ARKADINA (încet): E ceva decadent.
TREPLEV (cu un ton plin de rugăminte şi mustrare): Ma­mă!...
NINA: Sînt singură. O dată la o sută de ani deschid bu­zele pentru a vorbi, şi glasul meu răsună trist în pustiul acesta şi nimeni nu mă aude... Nici voi, palide focuri jucă-
31
uşe, nu mă auziţi... Mlaştina putredă vă naşte spre dimi­neaţă şi rătăciţi pînă-n zori, dar fără ginduri, fără voinţă, fără fiorul vieţii. Temîndu-se ca în voi să nu se aprindă viaţa, diavolul, părintele materiei veşnice, săvîrşeşte în fie­care clipă în voi, ca în pietre şi în apă, schimbul atomilor, şi astfel vă prefaceţi necontenit. în univers, numai spiritul rămîne veşnic acelaşi şi neschimbat. (Pauză.) Ga un pri­zonier aruncat într-o fîntînă adîncă şi goală, nu ştiu nici unde sînt, nici ce mă aşteaptă. Un singur lucru ştiu: că îmi e sortit să înving în lupta înverşunată şi îndîrjită cu diavolul, izvorul forţelor materiei, şi că după aceea, ma­teria şi spiritul se vor contopi într-o armonie desăvîrşită şi va începe împărăţia voinţei universale. Dar aceasta nu se va întîmpla decît după un lung, foarte lung şir de milenii şi foarte încet, cînd luna şi luminosul Sirius şi pămîntul se vor fi prefăcut în pulbere. Dar pînă atunci, numai spaimă, spaimă... (Pauză. Pe fondul lacului se arată două puncte ro­şii.) Se apropie diavolul, puternicul meu duşman. îi văd ochii fioroşi şi cu flăcări purpurii...
ARKADINA: Miroase a pucioasă. Era neapărată nevoie?
TREPLEV: Da.
ARKADINA: (rîde): Da, e un efect...
TREPLEV: Mamă!
NINA: îi e urît fără om.
POLINA ANDREEVNA (către Dorn): Ţi-ai scos pălăria. Puneţi-o pe cap. Ai să răceşti.
ARK4.DINA: Doctorul şi-a scos pălăria în faţa diavolu­lui, părintele materiei veşnice.
TREPLEV (ieşiniu-şi din fire, cu glas tare): Piesa s-a ter­minat ! Ajunge! Cortina!
ARKADINA: De ce te superi?
TREPLEV: Ajunge! Cortina! Lasă cortina! (Bate din picior.) Lăsaţi cortina! (Cortina caie.) Iertaţi-mă! Am scă­pat din vedere că numai puţinii aleşi pot scrie piese şi le pot juca. Am călcat monopolul! Mie... eu... (Vrea să mai spună ceva, gesticulează, apoi iese prin stingă.)
ARKADINA: Dar ce-i cu el?
SORIN: Irina, draga mea, nu se cade să răneşti amorul propriu al unui tînăr!
ARKADINA: Da ce i-am spus?
SORIN: L-ai jignit!
32
ARKADINA: Chiar el ne-a prevenit că e numai o glumă. Şi i-am luat piesa ca pe-o glumă!
SORIN: Totuşi...
ARKA.DINA: Dar acum vrea să ne dovedească că a scris o operă mare! Să mă ierte Dumnezeu! Prin urmare, dacă a pus la cale spectacolul ăsta şi ne-a otrăvit cu pucioasă, n-a făîut-o în glumi, ci p3itru a ne demonstra ceva... A vrut să ne înveţe cum trebuie să se scrie şi ce trebuie să se joace. La urma urmelor, mă plictiseşte. Oricum, aceste veşnice porniri împotriva mea, aceste înţepături scot pe oricine din sleite! E un băiat cu toane şi plin de trufie.
SORIN: Voia să-ţi facă o plăcere.
ARKADINA: Da? Totuşi, n-a ales o piesă obişnuită, ci ne-a silit să ascultăm aiureala asta decadentă! De dragul glumei sînt gata să ascult şi aiureli, dar aici sînt pretenţii de a aduce forme noi, de a începe o nouă eră în artă. După mine însă n-avem de-a face cu forme noi, ci numai cu un caracter urîcios.
TRIGORIN: Fiecare scrie cum vrea şi cum poate.
ARKADINA: Să scrie cum vrea şi cum poate, numai să mă lase în pace!
DORN: Jupiter, te superi...1
ARKADINA: Eu nu sînt Jupiter, ci o femeie. (îşi aprinde o ţigară.) Nu mă supăr, dar îmi pare rău că un tînăr îşi pe­trece vremea atît de anost. N-am vrut să-l jignesc.
MSDVEDENKO: Nimănui nu-i e îngăduit să despartă spiritul de materie, deoarece se prea poate ca spiritul să fie o înmănunchere de atomi materiali. (Cu vioiciune, către Trigorin.) Ar trebui făcută şi apoi jucată o piesă în care să se vadă cum trăiesc şi de-alde noi, învăţătorii... că greu îi mai e să trăiască...
ARKADINA: E adevărat! Dar să nu mai vorbim nici de piese, nici de atomi. Ce frumoasă seară! Ascultaţi, domni­lor, cîntă cineva! (Ascultă.) Ce frumos e!
POLINA ANDREEVNA: E de pe malul celălalt.
(Pauză.)
ARKADINA (către Trigorin): Ia stai lingă mine... Acum zece-cincisprezece ani, aici, pe lac, se auzeau aproape în
1 începutul dictonului latin: Jupiter, te superi, prin urmare n-ai dreptate.
3 — Cehov — Teatru
33
fiecare noapte muzică şi cîntece. Pe mal erau vreo şase co­nace boiereşti. Mi-aduc aminte... Zarvă, rîsete, împuşcături şi atîtea aventuri de dragoste... Junele prim şi idoluî tutu­ror acestor şase conace era, pe atunci (îl arată pe.doctor), doctorul Evgheni Sergheici, aici prezent. Şi-acum e ferme­cător, dar atunci era irezistibil. Totuşi, începe să mă mus­tre conştiinţa. De ce l-am jignit pe bietul meu băieţaş? Nu am linişte. (Tare.) Kostea! Fiule! Kostea!
MASA: Mă duc să-l caut.
ARKADINA: Te rog, drăguţă!
MASA (iese prin stingă): Uuuu ! Konstantin Gavrilovici! (Pleacă.)
NINA (ieşind de după scenă): Probabil că nu vom mai continua! Pot să ies. Bună seara! (Se sărută cu Arkadina şi Polina Andreevna.)
SORIN: Bravo, bravo!
ARKADINA: Bravo, bravo! Te-am admirat cu toţii. Cu o înfăţişare ca a dumitale şi cu o voce atît de minunată e păcat să stai la ţară. Ai fără îndoială talent. Mă-nţelegi? Trebuie neapărat să joci teatru.
NINA: O, acesta e şi visul meu! (Oftînd.) Dar n-o să se împlinească niciodată!
ARKADINA: Cine ştie? Dă-mi voie să-ţi recomand pe Trigorin, Boris Alexeevici!
NINA: Ce bine-mi pare! (Zăpăcindu-se.) Am citit toate cărţile dumneavoastră...
ARKADINA (aşezind-o între ei): Nu te fîstîci, draga mea? E celebru, dar are un suflet simplu. Uite că s-a zăpăcit şi el...
DORN: Propun să se ridice cortina. E prea trist aşa.
ŞAMRAEV (tare): Iakov, frate, ridică cortina!
(Cortina se ridică.)
NINA (către Trigorin): Nu e aşa că piesa e ciudată?
TRIGORIN: N-am înţeles nimic. Încolo, am ascultat-o cu plăcere. Ai jucat cu atîta sinceritate şi decorul a fost atît de frumos! (Pauză.) Trebuie să fie mult peşte în lac.
NINA: Da.
TRIGORIN: îmi place să pescuiesc, nu cunosc o plăcere mai mare decît să stau în amurg şi să privesc pluta undiţei.
34
N: Dar eu cred că pentru acela care a încercat plă­cerile creaţiei nu mai există alte plăceri.
ARKADINA (rîzînd): Nu-i mai spune de astea. Ori de cîte ori i se spun vorbe de laudă, se fîstîceşte.
ŞAMRAEV: Ţin minte că odată, la Moscova, la operă, ce­lebrul Silva a luat un do de jos. Şi s-a întîmplat că în ace­laşi timp, parcă dinadins, să se afle la galerie un bas, un cîntăreţ de-al nostru de cor bisericesc, care să strige: „Bravo, Silva"... cu o octavă mai jos! Vă puteţi închipui sur­prinderea noastră! Uite, cam aşa: (cu o voce joasă) „Bravo, Silva"... Toată sala a înlemnit...
(Pauză)
DORN: A trecut un înger!
NINA: E timpul să plec. La revedere!
ARKADINA: Unde pleci? De ce aşa devreme? Nu-ţi dăm voie !
NINA: Mă aşteaptă tata.
ARKADINA: Ce om... (Se sărută.) Dar dacă nu se poate altfel!... Ne pare rău, foarte rău, că pleci...
NINA: Dac-aţi şti ce greu mi-e să plec!
ARKADINA: Să te conducă cineva, draga mea...
NINA (speriată): O, nu, nu!
SORIN (rugător): Mai stai!
NINA: Mi-e cu neputinţă, Piotr Nikolaevici!
SORIN: O oră măcar... uite-aşa...
NINA (gîndindu-se, apoi printre lacrimi): Mi-e cu nepu­tinţă... (Dă mina cu toţi şi pleacă grăbită.)
ARKADINA: Într-adevăr, ce fată nenorocită!!Se spune că răposata ei mamă a lăsat moştenire soţului ei pînă la ultima «opeică toată averea, care era foarte mare! Şi acum fetiţa asta a rămas fără nimic, pentru că tatăl ei a şi făcut testa­ment, lăsînd totul celei de-a doua soţii! E revoltători!
DORN: Da, tatăl ei e un mare ticălos. Ce-ialluieal lui. • SORIN (frecindu-şi mîinile reci): Ce-ar fi dacă am pleca şi noi! Se lasă umezeală. Mă dor picioarele.
ARKADINA: Picioarele tale abia te duc. Parcă-s de lemn. Hai să mergem, bătrîn nefericit! (îl ia de braţ.)
ŞAMRAEV (oferind braţul soţiei sale): Madame?
SORIN: Iar urlă cîinele. (Către Şamraev.) Fii bun, Ilia Afanasievici, şi spune să-i dea drumul!
3*
33
ŞAMRAEV: Nu se poate, Piotr Nikolaevici. Mi-e teamă să nu vină hoţii la hambar. Am tot meiul acolo. (Către Med-vedenko.) Da, cu o octavă mai jos: „Bravo Silva!" Şi nu uita că nu era un artist, ci un biet cîntăreţ de biserică!
MBDVEDENKO: Şi ce leafă au cîntăreţii ăştia de bi­serică?
(Pleacă toţi, afară de Dorn.)
DORN (singur): Nu ştiu. Sau eu mi-am pierdut minţile, sau nu înţeleg nimic, dar mie piesa mi-a plăcut. E ceva în ea. Gînd fetiţa aceea vorbea despre singurătate şi cînd s-au văzut şi ochii roşii ai diavolului, mi-au tremurat mîinile de emoţie. Are prospeţime şi naivitate. Uite-l... Mi se pare că vine... Aş vrea să-i spun lucruri care să-i facă plăcere.
TREPLEV (intră): Nu mai e nimeni.
DORN: Ba sînt eu.
TREPLEV: Maşenka mă caută peste tot prin parc. Ce fiinţă nesuferită!
DORN: Ştii, Konstantin Gavrilovici, că piesa dumitale mi-a plăcut foarte mult! E oarecum ciudată şi nu i-am au­zit sfîrşitul, totuşi m-a impresionat puternic. Ai talent. Trebuie să mergi mai departe.
(Treplev ii strînge mina şi-l îmbrăţişează nervos.)
DORN: Da ce naiba, stăpîneşte-ţi nervii! Ţi-au dat la­crimile... Ce vroiam să-ţi spun? Ţi-ai luat subiectul din lumea ideilor abstracte. Aşa şi trebuia, pentru că o operă de artă trebuie neapărat să exprime o idee mare. Numai ceea ce e serios, e frumos. Ce palid eşti!
TREPLEV: Atunci... mă sfătuieşti să continui?
DORN: Da... dar să înfăţişezi numai ce-i important şi veşnic. Am avut bun gust în viaţă şi am trăit-o în fel şi chip. Sînt mulţumit. Dar dac-aş fi simţit şi eu avîntul ce-l însu­fleţeşte pe artist cînd creează, sînt sigur că aş fi dispreţuit învelişul meu material şi tot ce e legat de el şi m-aş fi avîn-tat de pe pămînt cît mai sus spre înălţimi.
TREPLEV: Iartă-mă, te rog. Unde-i Zarecinaia?
DORN: Şi mai e ceva.«Orice operă de artă trebuie să ai­bă o idee clară, bine definită. Trebuie să ştii pentru cescrii. Altfel, dacă vei porni pe acest drum pitoresc fără să ai vreo ţintă hotărîtă, te vei rătăcişi talentul dumitale te vapierde.J
36
TREPLEV (nerăbdător): Unde-i Zarecinaia? DORN: A plecat acasă.
TREPLEV (desperat): Ce sa fac? Vreau s-o văd... Trebuie neapărat s-o văd. Mă duc.
(Intră Masa.)
DORN (către Treplee): Linişteşte-te, prietene!
TREPLEV: Totuşi am să plec. Trebuie să plec.
MASA: Konstantin Gavrilovici, intră în casă. Te-aşteap-tă mama dumitale. E neliniştită.
TREPLEV: Spune-i c-am plecat. Şi vă rog pe toţi: lăsa-ţi-mă în pace! Lăsaţi-mă! Nu vă mai ţineţi după mine!
DORN: Ei, ei, dragul meu, nu merge aşa! Nu sade fru­mos!
TREPLEV (printre lacrimi): La revedere, doctore, şi îţi mulţumesc!... (Pleacă.)
DORN (oftând): Tinereţe, tinereţe!
MASA: Cînd nu mai ai nimic de spus, oftezi: tinereţe, tinereţe!... (Prizează tabac.)
DORN (îi ia tabachera şi o aruncă într-un tufiş): Ispră­veşte, e dezgustător. (Pauză.) Mi se pare că în casă au în­ceput să joace cărţi. Hai şi noi acolo...
MASA: Mai aşteaptă puţin.
DORN: De ce?
MASA: Vreau să-ţi mai spun o dată. Vreau să-ţi vorbesc... (Emoţionată.) Nu-l iubesc pe tata. Dumitale însă îmi des­chid inima. Nu ştiu de ce simt din tot sufletul că-mi eşti apropiat... Ajută-mă. Ajută-mă, că altfel am să fac o pros­tie. Am să-mi bat joc de viaţa mea, am să mi-o stric...Nu mai pot...
DORN: Şi cum să te ajut?
MASA: Sufăr. Nimeni, nimeni nu-mi ştie suferinţele! (îşi pune capul pe pieptul lui, încet.) îl iubesc pe Kon­stantin.
DORN: Ce nervoşi sînteţi cu toţii! Ce nervoşi! Şi cîtă dragoste... O, lac fermecat! (Cu blîndeţe.) Dar cu ce te J>ot ajuta eu, copilul meu? Cu ce?
Cortina
ACTUL AL DOILEA
Un teren de crichet. în fundul scenei, la dreapta, o casă cu terasă mare; în stînga se vede lacul, în care se oglin­deşte soarele. O grădină de flori. Amiază. Căldură. Pe marginea terenului, la umbra unui tei bătrîn, stau pe-o bancă Arkadina, Dorn şi Masa. Pe genunchii lui Dorn — o carte deschisă.
ARKADINA (către Masa): Ridică-te şi dumneata! (Se ri­dică amindouă.) Vino lîngă mine. Dumneata ai douăzeci şi doi de ani, eu aproape de două ori pe atît. Evgheni Serghee-vici, care pare mai tînără dintre noi?
DORN: Desigur că dumneata!
ARKADINA: Ai văzut? Şi ştii de ce? Pentru că eu lucrez, simt, mă zbucium toată ziua, pe cîtă vreme dumneata stai mereu locului şi nu trăieşti... Eu una ştiu: că nu trebuie să. mă gîndesc la viitor. Nu mă gîndesc niciodată nici la bătrî-neţe, nici la moarte. Nu poţi ocoli ceea ce trebuie să se în-tîmple.
MASA: Iar eu mă simt ca şi cum m-aş fi născut demultr demult, şi-mi tîrăsc viaţa după mine ca pe o trenă fără de sfîrşit... Şi deseori mi se întîmplă să nu mai am nici o poftă de viaţă! (Se aşază.) Desigur că toate astea sînt fleacuri. Trebuie să te scuturi bine şi să te lepezi de ele!
DORN (cîntă încet): „Povestiţi-i voi, florile mele..."
ARKADINA: Şi mai trebuie să ştii că sînt corectă ca uil englez. Eu, draga mea, sînt totdeauna scoasă ca din cutie. Totdeauna sînt îmbrăcată şi coafată comme ii faut1. Să-mi îngădui eu vreodată să ies din casă, fie numai pînă în gră-
1 Corect. (Fr.)
38

dină, în capot sau nepieptănată? Niciodată! De-asta mă şi tin bine, pentru că n-am fost niciodată lălîie şi nu m-am lăsat, ca altele... (Cu mîinile în şolduri, se plimbă pe teren.) Uitaţi-vă, arăt sau nu tînără? Sînt în stare să joc şi rolul unei fetiţe de cincisprezece ani!
DORN: Cu toate astea, eu tot am să citesc mai departe... (Ia cartea.) Ne-am oprit la negustorul de făină şi la şobo­lani...
ARKADINA: Da, la şobolani. Citeşte! (Se aşază.) Sau mai bine, dă-mi mie cartea. Am să citesc eu. E rîndul meu. (Ia cartea şi caută pasajul.) La şobolani... Uite-aici. (Ci­teşte.) „Şi e tot atît de primejdios pentru oamenii de lume să răsfeţe şi să atragă pe scriitori la ei, cit e pentru un negustor de făină să crească şobolani în hambarele lui. Şi, totuşi, scri­itorii sînt iubiţi. De aceea, cînd o femeie a pus ochii pe un scrii­tor şi doreşte să-l cucerească, îl împresoară cu laude, cu drăgă­lăşenii şi răsfăţuri..." Ei, asta, poate, la francezi; la noi însă nu există nimic asemănător... nimic nu se face după pro­gram. Femeile noastre, de obicei, înainte de a cuceri inima unui scriitor, sînt îndrăgostite de el pînă peste cap. Să nu căutăm prea departe! Uitaţi-vă, de pildă, la mine şi la Tri-gorin...
(Sorin, sprijinindu-se in baston, şi Nina. Medvedenko împinge in urma lor un fotoliu pe rotile.)
SORIN (cu tonul cu care mîngîi un copil): Ei? Ne bucurăm şi noi astăzi? Sîntem şi noi veseli, ca să zic aşa? (Către sora lui.) Sigur că ne bucurăm! Tatăl şi mama vitregă au plecat la Tver, şi trei zile în cap sîntem liberi!
NINA (se aşază lîngă Arkadina şi o îmbrăţişează): Sînt atît de fericită! Acum sînt numai a voastră.
SORIN (aşezîndu-se în fotoliul său): Ce frumuşică e as­tăzi!
ARKADINA: Şi cochetă şi nostimă... Asta-mi place! (O .sărută pe Nina.f Ba.r să nu te mai lăudăm, că te deochiem. Unde e Boris Alexeevici?
NINA: La pescuit, lîngă cabina de baie.
ARKADINA: Cum de nu s-a plictisit? (Vrea să continue cititul.)
NINA: Ce citiţi?
39
ARKADINA: Maupassant, Sur Veau, drăguţo! (Citeşteciteva rînduri pentru sine.) Ei, mai departe nu-i nici interesant? nici adevărat. (închide cartea.) Sufletul mi-e neliniştit. Spuneţi-mi, ce-i cu fiul meu? De ce-i atît de plictisit şi de morocănos? îşi petrece zilele pe lac; nu-l mai văd aproape de loc!
MASA: li e sufletul zbuciumat. (Către Nina, sfioasă.) Te rog, citeşte-ne din piesa lui!
NINA (dlnd din umeri): Ţii dumneata neapărat? E atît de puţin interesant!
MASA (stăpinindu-şi emoţia): Gînd citeşte, păleşte şi îi ard ochii. Are un glas frumos şi trist şi se poartă ca un poet.
(Sorin sforăie.)
DORN: Noapte bună! ARKADINA: Petruşa! SORIN: Da! ARKADINA: Dormi? SORIN: De fel!
(Pauză.)
ARKADINA: Faci rău, frate, că nu te îngrijeşti.
SORIN: Eu aş vrea să mă caut, dar nu vrea doctorul!
DORN: Ce să te mai cauţi la şaizeci de ani?!
SORIN: Dar şi la şaizeci de ani mai vrei să trăieşti!
DORN (cu ciudă): Ia şi dumneata, acolo, picături de valeriană!
ARKADINA: Cred c-ar fi bine să plece undeva la băi.
DORN: Să plece! Ar putea să plece, după cum ar putea să nu plece!
ARKADINA: Mai pricepe ceva dacă poţi.
DORN: N-ai ce să pricepi. Totul e limpede. (Pauză.)
MEDVEDENKO: Piotr Nikolaevici ar trebui să se lase de fumat...
SORIN: Astea-s prostii!
DORN: Nu, nu sînt prostii. Vinul şi tutunul îţi iau per­sonalitatea. După o ţigară sau un pahar de votcă, dumneata nu mai eşti Piotr Nikolaevici, ci Piotr Nikolaevici plus încă: cineva. Eul dumitale se destramă şi te porţi cu dumneata cum te-ai purta cu o a treia persoană; cu el...
40
SORIN (rîde): E uşor să judeci pe alţii. Dumneata ţi-ai trăit viaţa, dar eu? Am fost douăzeci şi opt de ani la Minis­terul de Justiţie, dar nu am trăit încă, nu am încercat nimic în viată, ca să zic aşa, şi — lucru lesne de înţeles — mi-e încă sete de viaţă! Dumneata eşti sătul şi indiferent, şi de asta înclini spre filozofie. Eu vreau să trăiesc, şi de asta beau vin de Xeres la masă şi fumez ţigări de foi, uite-aşa...
Asta e-.-
DOR>S: Viaţa trebuie luată în serios! Dar ca să te îngri­jeşti la şaizeci de ani şi să-ţi pară rău că în tinereţe ai avut prea puţine plăceri, asta, iartă-mă, denotă neseriozitate!
MASA (se ridică): Mi se pare că e vremea mesei. (Merge alene.) Mi-a amorţit un picior... (Pleacă.)
DORN: Acum se duce şi dă peste cap două păhărele, îna­inte de masă.
SORIN: Dacă n-are altă bucurie în viaţă, sărăcuţa de eal
DORN: Toate sînt deşertăciuni, excelenţă!
SORIN: Dumneata raţionezi ca omul sătul.
ARKADINA: Ah, Doamne, ce poate fi mai plicticos decît dulcea plictiseală a vieţii de la ţară! E cald, linişte, nimeni nu face nimic, toţi filozofează... îmi place să stau cu voi, prieteni, îmi place să vă ascult, dar... e mult mai plăcut să mă aflu într-o cameră de hotel şi să-mi învăţ rolul. NINA (exaltată): Ce frumos e! Cum vă înţeleg!
SORIN: Desigur, e mai bine la oraş. Stai la biroul tău, lacheul nu dă voie nimănui să intre neanunţat, ai telefon... pe stradă birjari, uite-aşa...
DORN (fredonează): „Povestiţi-i voi, florile mele..,"
(Intră Şamraev şi după el Polma Andreevna.)
ŞAMRAEV: Uite-i pe ai noştri! Bună ziua. (Sărută mina Arkadinei şi apoi a Ninei.) Sînt mulţumit că vă văd pe toţi sănătoşi. (Către Arkadina.) Soţia mea spune că aveţi de gînd să plecaţi chiar azi, împreună cu ea, la oraş. E adevă­rat?
ARKADINA: Da, aşa avem de gînd.
ŞAMRAEV: Hm! Foarte bine! Dar cu ce o să vă duceţi, stimată doamnă? Azi se transportă secara şi toţi argaţii sînt ocupaţi. Şi cu ce cai, dacă-mi daţi voie să întreb?
ARKADINA: Cu ce cai? Ştiu eu cu ce cai?
SORIN; Avem caii de trăsură.
•i !
41
ŞAMRAEV (enervlndu-se): Caii de trăsură? Da hamuri de unde să iau? De unde? E de neînchipuit! Să nu-ţi vie să crezi! Stimată doamnă, mă închin în faţa talentului dum­neavoastră, sînt gata să-mi jertfesc zece ani din viaţă pentru dumneavoastră, dar cai nu vă pot da!
ARKADINA: Dar dacă trebuie să mă duc la oraş! Curios lucru!
ŞAMRAEV: Mult stimată doamnă, nu ştiţi ce înseamnă 8 gospodărie!
ARKADINA: (aprinzîndu-se): Mereu aceeaşi poveste! Dacă e aşa, plec chiar azi la Moscova. Porunceşte să-mi toc­mească în sat nişte cai, dacă nu vrei să mă duc pe jos pînă la gară!
ŞAMRA.EV (aprinzîndu-se): Atunci, eu îmi dau demisia! Căutaţi-vă un alt administrator. (Pleacă.) : ARKADINA: Nu e vară să nu se-ntîmple la fel! Aici nu e vară să nu fiu jignită. N-am să mai calc pe-aici!
(Iese in stingă in direcţia cabinei de baie. După un minut
trece spre casă, urmată de Trigorin, care duce nişte undiţe
şi o găleată.)
SORIN (aprinzîndu-se): Asta-i obrăznicie! Dracu mai ştie ce el M-am săturat, la urma urmei! Să se-aducă toţi caii numaidecît.
NINA (către Polina Andreevna): S-o refuzi pe Irina Niko-taevna, o artistă atît de celebră! Oare fiecare dorinţă a ei, fie ea şi un capriciu, nu e mai importantă decît gospodăria voastră? E de necrezut!
POLINA ANDREEVNA (desperată): Ce pot face? Puneţi-vă in locul meu. Ce pot face?
SORIN (către Nina): Să mergem la soră-mea... S-o rugăm cu toţii să nu plece. Nu? (Privind In direcţia în care aieşit Şamraev.) E un om de nesuferit! Un adevărat tiran!
NINA (nu-l lasă să se scoale): Rămîi, nu te scula! Te du­cem noi! (Ea şi Medvedenko împing fotoliul cu roţile.) E în­grozitor !
TSORIN: Da, e îngrozitor! Dar n-o să plece! Vorbesc eu cu el! (Cei doi ies. Rămîn Dorn şi Polina Andreevna.)
DORN: Ce oameni anosti! De fapt, soţul dumitale ar me­rita să fie dat pe uşă afară! Totul se va sfîrşi însă altfel. Şi
muierea asta bătrînă de Piotr Nikolaevici şi sora lui îi vor cere iertare. Ai să vezi!
POLINA ANDREEVNA: A trimis şi caii de trăsură la cîmp i în fiecare zi nu sînt decît neînţelegeri de-astea! Dacă ai şti cît sînt de chinuită! Mă îmbolnăvesc! Uite, tremur... Nu pot să-i rabd mojicia! (Cu ton rugător.) Evgheni, iubitule, scumpule, ia-mă la dumneata... Timpul trece,nu maisîntem tineri şi măcar acum, la sfîrşitul vieţii, să nu ne mai ascun­dem, să nu mai minţim...
(Pauză.)
DORN: Am cincizeci şi cinci de ani. E prea tîrziu să-mi
schimb viaţa.
POLINA ANDREEVNA: Ştiu, refuzi pentru că în afară de mine mai sînt şi alte femei în viaţa dumitale. E cu nepu­tinţă să le iei pe toate la dumneata... înţeleg... Iartă-mă, ştiu că te-ai săturat de mine...
(Nina se arată lingă casă; culege flori.)
DORN: Ba nu e chiar aşa.
POLINA ANDREEVNA: Mă roade gelozia. Desigur, ca doc­tor nu poţi să nu vezi femei. înţeleg...
DORN (către Nina, care se apropie): Ce mai e nou?
NINA: Irina Nikolaevna plînge, iar Piotr Nikolaevici are o criză de astmă.
DORN (se ridică): Mă duc să le dau valeriană la emîndoi,
NINA (îi oferă florile): îmi dai voie?
DORN Merci bien. (Se îndreaptă spre casă.)
POLINA ANDREEVNA (mergînd cu el): Ce flori frumoasei (Lingă casă, cu glas surd.) Dă-mi florile! Dă-mi florile! (Ia florile, le rupe şi le aruncă. Amîndoi intră în casă.)
NINA (singură): Ce curios e să vezi că o artistă celebră plînge şi încă pentru un fleac ca ăsta! Dar nu e şi mai curios că un scriitor celebru, la care se închină cititorii, despre care scriu toate gazetele, ale cărui fotografii le poate cumpăra oricine, care e tradus în limbi străine, îşi petrece vremea pescuind şi se bucură că a prins doi cosaci? Credeam că oa­menii celebri sînt mîndri şi inaccesibili, că dispreţuiesc mulţimea, ca şi cum s-ar răzbuna prin gloria şi strălucirea numelui lor de faptul că mulţimea pune mai presus de toate
43
I
bogăţia şi boieria din naştere. Dar uite că şi ei plîng, prind peşti, joacă cărţi, rîd şi se supără, la fel ca toţi ceilalţi!...
TREPLEV (intră fără pălărie, ţinlnd în mină o puşcă şi un pescăruş împuşcat): Eşti singură?
NINA: singură.
(Treplev ii puie la picioare pescăruşul.)
NINA: Ce înseamnă asta?
TREPLEV: Am fost atît de ticălos, încît am tras în acest pescăruş, li pun la picioarele dumitale!
NINA: Ce-i cu du-nneata? (Ridică pescăruşul şi se uită la el.) - TREPLEV (după o pauză): în curînd şi în acelaşi fel mă voi omorî şi eu.
NINA: Nu te mai recunosc!
TREPLEV: Da, după ce şi eu am încetat să te mai recu­nosc pe dumneata. Te-ai schimbat faţă de mine. Ai o privire race şi prezenţa mea te stinghereşte.
NINA: In ultimul timp te-ai făcut supărăcios, te exprimi tot mai obscur, cu fel de fel de simboluri. Uite, sînt sigură că şi pescăruşul ăsta e un simbol, dar eu — nu te supăra — mi înţeleg! (Pune pescăruşul pe bancă.) Sînt prea simplă ea să înţeleg.
TREPLEV: Toate au început din seara în care piesa mea a căzut atît de stupid. Femeile nu iartă insuccesul. Am ars totul, pînă la ultima filă. Dacă ai şti cît de nenorocit sînt! Răceala dumitale e cumplită, nefirească. E ca şi cum m-aş trezi din somn şi aş vedea că lacul acesta a secat dintr-o dată sau că l-a înghiţit pămîntul. Chiar acum mi-ai spus că eşti prea simplă ca să mă înţelegi. Dar ce-i de înţeles aici? Piesa n-a plăcut, dumneata nu ai decît dispreţ pentru inspiraţia mea, mă crezi un om mediocru, un om de nimic, la fel ca mulţi alţii. (Bate din picior.) Îmi dau perfect de bine seama, îmi dau bine seama! Parcă aş avea un cui înfipt în creier, blestemat să fie şi el, şi mîndria asta a mea, care îmi suge aîngele, mi-1 suge ca un vampir! (Văzîndu-lpe Trigorin care se apropie citind dintr-un carnet.) Uite, vine adevăratul ta­lent! Umblă ca Hamlet, ca şi el ţine o carte în mînă. (O tachinează.) „Vorbe, vorbe, vorbe!" Soarele ăsta nici nu s-a apropiat de dumneata, şi ai şi început să zîmbeşti şi pri­virea ţi s-a topit sub razele lui. Nu vreau să vă supăr...
(Pleacă grăbit.)
TRIGORIN (notînd in carnet): Trage tabac pe nas şi bea vodcă... Totdeauna în negru... O iubeşte învăţătorul...
NINA: Bună ziua, Boris Alexeevici!
TRIGORIN: Bună ziua. Pe neaşteptate lucrurile s-au în­curcat atît de mult, încît mi se pare că vom pleca chiar as­tăzi. S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată. Îmi pare rău. Mi se întîmplă atît de rar să întîlnesc fete tinere, tinere şi fermecătoare! Am şi uitat şi mi-e greu să-mi mai închipui cum se simte cineva la optsprezece-nouăsprezece ani. De aceea în povestirile şi nuvelele mele, fetele sînt de obicei false. Aş vrea să fiu măcar o singură oră în locul dumitalq, să ştiu cum gîndeşti şi să aflu ce fel de fiinţă eşti.
NINA: Iar eu aş vrea să fiu în locul dumitale. i TRIGORIN: De'ce?
NINA: Ga să ştiu ce simte un scriitor talentat şi celebru. Cum se simte celebritatea? Ce simţi cînd ştii că eşti celebru?
TRIGORIN: Ce simt? Cred că... nimic. La asta nu m-am gîndit niciodată. (Gîndindu-se.) Uaa din două: sau dumnea­ta exagerezi celebritatea mea, sau celebritatea nu se simte de loc.
NINA: Dar cînd citeşti despre dumneata în gazete?
TRIGORIN: Cînd te laudă, e plăcut, iar cînd te înjură — vreo două zile nu mai eşti în apele tale.
NINA: Ce lume minunată! Dac-ai şti cît te invidiez. Ur­sitele oamenilor sînt atît de deosebite! Unii abia tîrăsc după ei o existenţă plictisitoare şi neînsemnată, semănînd cu toţii între ei, toţi nefericiţi. Altora — dumitale, de pildă, şi eşti unul la un milion — le e dat să aibă o viaţă interesantă, luminoasă, plină de conţinut... Eşti fericit...
TRIGORIN: Eu? (Dînd din umeri.) Cum să-ţi spun... dumneata vorbeşti de celebritate, de fericire, de o viaţă lu­minoasă şi interesantă, dar pentru mine, iartă-mă, toate cuvintele astea frumoase sînt ca o dulceaţă din care eu nu gust niciodată. Eşti foarte tînără şi foarte bună.
NINA: Viaţa dumitale e atît de frumoasă!
TRIGORIN: Ce vezi în ea atît de frumos? (Se uită la ceas.) Uite, acum trebuie să mă duc să scriu. Iartă-mă, nu am timp... (Rîde.) Dumneata ai pus, cum se spune, degetul pe rană şi eu mă simt tulburat şi aproape puţin supărat,
45

Dar fie! Hai să vorbim. Să vorbim despre minunata şi lu­minoasa mea viaţă... De unde să începem? (Se gîndeşte pu­ţin.) De multe ori eşti stăpînit de idei stăruitoare: ziua şi noaptea nu te gîndeşti decît la lună, de pildă. Am şi eu o lună a msa. Zi şi noapte duc povara unui gînd ce nu mă părăseşte... Trebuie să scriu, trebuie să scriu, trebuie... N-am isprăvit bine o povestire, cînd, nu ştiu de ce, trebuie să scriu o a doua, apoi o a treia, după a treia o a patra... Aşa, scriu şi eu cum aş merge cu caii de poştă, fără întreru­pere, şi nu pot altfel. Şi acum te-ntreb: ce e luminos şi mi­nunat în toate astea? O, ce viaţă barbară! Uite, acum stau de vorbă cu dumneata, îmi pun tot sufletul, şi totuşi nu pot să uit nici o clipă că mă aşteaptă o nuvelă neterminată. Văd un nor care seamănă cu un pian. Mă gîndesc: trebuie să pomenesc undeva, într-o povestire, că pe cer plutea un nor eare seamănă cu un pian. Miroase a heliotrop? Repede îmi fixez în minte: un miros foarte dulce, floarea văduvelor. A se pbmsni în descrierea unei seri de vară. Te iscodesc pe dumneata şi mă iscodesc şi pe mine, la fiecare frază, la fie­care cuvint şi mă grăbesc să închid aceste fraze şi cuvinte in cămara mea literară: poate-mi vor trebui! După ce am isprăvit o lucrare, alerg la teatru sau la pescuit. Ar trebui măcar atunci să mă odihnesc şi să uit. Da de unde! în capul meu a şi început să se mişte, ca o ghiulea, un subiect nou. Şi iarăşi mă simt tîrît spre masa mea de lucru, şi iarăşi mă ■ grăbesc să scriu, să scriu msreu. Aşa mi se întîmplă mereu. Neliniştea vine din mine, simt că-mi irosesc viaţa, simt că • pentru mierea pe care o împart orbeşte atîtor necunoscuţi risipesc polenul celor mai frumoase flori ale mele, le smulg şi le calc în picioare rădăcinile. Nu sînt oare un nebun? Oare cunoscuţii şi prietenii mei se poartă cu mine cum s-ar purta eu un om sănătos? „Ce mai scrii?" „Ce ne vei mai dărui?" Mereu aceleaşi cuvinte, aceleaşi cuvinte! Şi mi se pare că toată atenţia cunoscuţilor, laudele şi entuziasmul, toate sînt numai înşelăciune. Mă mint ca pe un bolnav, şi uneori mi-e teamă că se vor apropia de mine pe furiş, pe la spate, că mă vor înşfăca şi mă vor duce ca pe Poprişcin1 la bala­muc ! Chiar în anii tinereţii mele, în cei mai buni ani ai mei, ca scriitor începător, a fost un chin neîntrerupt. Scriitorul
1 Personajul principal din nuvela Însemnările unui nebun de N.V. Gogol.
<6
mărunt — mai ales cînd nu-i merge cu scrisul — se simte stîngaci, inutil, neîndemînatic, nervii îi sînt încordaţi, iri­taţi. Dă neîncetat ocol celor apropiaţi de viaţa literară şi artistică, nerecunoscut, neluat în seamă de nimeni, temîn-du-se să privească oamenii în faţă, asemenea unui jucător pasionat care nu are bani. Necunoscîndu-mi cititorii, nu ştiu de ce mi-i închipuiam duşmănoşi şi neîncrezători. De public mi-era teamă, mă îngrozea. De cîte ori mi se juca o piesă nouă mi se părea că în sală toţi oamenii bruni îmi sînt vrăjmaşi şi că celor blonzi nici nu le pasă de mine. O! Ce chinuri îngrozitoare!
NINA: Te-aş întreba numai dacă inspiraţia, procesul în­suşi al creaţiei nu-ţi dau clipe de adîncă fericire?
TRIGORIN: Da, cînd scriu e plăcut. Plăcută e şi citirea corecturii, dar... abia a ieşit lucrarea de sub tipar şi n-o mai pot suferi. Văd că nu e ceea ce trebuia, că am greşit, > că n-ar fi trebuit scrisă de fel. Sînt abătut, mă doare-n su­flet... (Rîzînd.) Şi publicul citeşte şi spune: „Da, e drăguţ... are talent... Drăguţ, dar e departe de Toistoi", sau: „Fru­moasă carte, dar Părinţi şi copii a lui Turgheniev e mai bună". Şi aşa mereu, pînă la groapă, totul va fi drăguţ şi scris cu talent; drăguţ şi scris cu talent şi nimic mai mult. Iar cînd voi muri, cunoscuţii mei, trecînd pe lîngă mormîn-tul meu, vor spune: „Aici odihneşte Trigorin. A fost un scrii­tor bun, dar a scris mai prost decît Turgheniev."
NINA: Iartă-mă, dar refuz să te înţeleg. Cred mai de­grabă că te-a răsfăţat succesul.
TRIGORIN: Care succes? N-am fost niciodată încîntat de mine. Nu mă plac ca scriitor. Şi, ce e mai rău, e că mă simt învăluit ca de-o pîclă şi că de multe ori nu înţeleg ce scriu... îmi plac — de pildă — apa asta, copacii, cerul, simt natura, ea trezeşte în mine o pasiune, o dorinţă de ne-stăpînit de a scrie. Dar eu nu sînt numai peisagist,ci şi cetă­ţean, îmi iubesc ţara, poporul, şi simt că dacă sînt scriitor, am datoria să vorbesc despre popor, despre suferinţele lui, despre viitorul lui. Am datoria să vorbesc despre ştiinţă, despre drepturile omului et caetera, et caetera. Şi vorbesc despre toate, mă grăbesc, sînt îmboldit din toate părţile, unii se supără, în timp ce eu alerg dintr-o parte într-alta, ca o vulpe încolţită de cîini. Privesc cum viaţa şi ştiinţa merg mereu înainte, iar eu rămîn tot mai mult în urmă, ca un
4T
ţăran care a pierdut trenul. Şi simt în cele din urmă că nu mă pricep să descriu decît o privelişte, iar în toate celelalte sînt fals, fals pînă în măduva oaselor.
NINA: Lucrezi prea mult şi nu mai ai nici timp, nici poftă să ştii cît preţuieşti. Dumneata poţi să fii nemulţumit de dumneata, dar pentru alţii eşti un om mare şi minunat. Dacă eu aş fi un scriitor ca dumneata, mi-aş da toată viaţa mulţimii, ştiind că fericirea ei e s-o înalţ pînă la mine, şi mulţimea m-ar purta pe un car triumfal.
TRIGORIN: Ei, pe un car triumfal! Da ce, sînt Agamem-aon?
(Zîmbesc amindoi.)
NINA: Pentru fericirea de a fi scriitoare, sau artistă aş indura ura rudelor, sărăcia şi dezamăgirea, aş locui într-un pod sub acoperiş, aş mînca numai pîine neagră, aş răbda ehinul de a fi nemulţumită de mine, de a-mi recunoaşte imperfecţiunea, dar pentru toate acestea aş cere în schimb gloria... gloria adevărată, răsunătoare... (îşi acoperă faţa m mîinile.) Am ameţit... Of!
VOCEA ARKADINEl' (din casă): „Boris Alexeevici"!
TRIGORIN: Mă cheamă... Desigur ca să-mi fac geaman­tanele. Şi tare n-aş vrea să plec! (Se uită spre lac.) Ce fru­mos e aici!... Minunat!
NINA: Vezi casa şi porcul de pe celălalt mal?
TRIGORIN: Da.
NINA: Fac parte din moşia răposatei mele mame. Acolo m-am născut. Toată viaţa mi-am petrecut-o lîngă lacul ăsta. li ştiu şi cel mai mic ostrov!
TRIGORIN: E frumos aici la voi. (Văzlni pescăruşul.) Ce-i asta?
NINA: Ufl pescăruş L-a împuşcat Konstantin Gavrilîci.
TRIGORIN: Frumoasă pasăre. Zău că nu-mi vine să plec. încearcă şi o convinge pe Irina Nikolaevna să mai rămînă. (Notează ceva în carnet.)
NINA: Ce scrii?
TRIGORIN: Nimic important. îmi notez ceva... Mi-a trecut prin gînd un subiect. (Ascunzînd carnetul.) Un su­biect pentru o scurtă povestire: pe malul unui lac trăieşte din copilărie o fată tînără, aşa, ca dumneata. Iubeşte lacul ca un pescăruş şi e fericită şi liberă ca şi el. Dar vine din
întâmplare un om, o vede şi, aşa, din lipsă de altceva, o ni­miceşte ca pe acest pescăruş.
(Pauză.) (La fereastră se arată Arkiiina.)
ARKADINA: Boris Alexeevici, unde eşti? TRIGORIN: Vin numaidecît. (Pleacă, uitlndu-se mereu la Nina. Către Arkadina, care a rămas la fereastră.) Ce e? ARKADINA: Nu mai plecăm!
(Trigorin intră in casă.)
NINA (se apropie de rampă; după clteva clipe de gîndire): Visez!
Cortina
ACTUL AL TREILEA
Sufrageria din casa lui Sorin. In dreapta şi în stingă, uşi. Un bufet. Un dulap cu medicamente. în mijlocul odăii, o masă. Geamantane şi cutii de voiaj pregătite pentru plecare. Trigorin ia dejunul. Masa stă lîngă el.
MA.ŞA: Toate astea ţi le povestesc dumitale, pentru că «şti scriitor. Ai putea să le foloseşti.Ţi-o spun cinstit. Dacă s-ar fi rănit serios, n-aş mai fi trăit nici o clipă. Şi, totuşi, sînt curajoasă. Uite, m-am hotărît să smulg din inimă iubi­rea asta, s-o smulg din rădăcină!
TRIGORIN: Şi în ce fel?
MASA: Mă mărit. Cu Medvedenko.
TRIGORIN: Cu învăţătorul?
MASA: Da!
TRIGORIN: Nu văd de ce ar fi nevoie?
MASA:'La ce bun să iubeşti fără nici o nădejde, ani de-a rîndul, şi să tot aştepţi ceva?'Cînd voi fi căsătorită, n-o să-mi mai stea gîndul la dragoste şi grijile cele noi le vor înăbuşi pe cele vechi. Orice s-ar zice, tot o să se schimbe ceva/ Mai bem un păhărel?
TRIGORIN: Să nu fie prea mult!
MASA: Ei, asta-i! (Umple cîte un pahar.) Nu mă privi aşa! Femeile beau mult mai des decît crezi dumneata. Unele din ele, cele mai puţine, beau ca mine, în văzul tuturora. Cele mai multe beau însă pe-ascuns. Da, fireşte... Şi toate beau vodcă sau coniac. (Ciocnesc.) Dumneata eşti un om cumsecade şi îmi pare rău că ne despărţim.
(Beau.)
50
TRIGORIN: Nici eu n-aş vrea să plec.
MASA: Atunci, roagă-te de ea să rămînă.
TRIGORIN: Nu, acum nu mai rămîne. Fiul ei se poartă «a un smintit. După ce a încercat să se sinucidă, vrea, pare-se, să mă provoace la duel. De ce? Se bosumflă, se înfurie, propovăduieşte forme noi... E loc pentru toate, şi pentru cele noi şi pantru cele vechi, de ce să ne înghiontim unii pe alţii?
MASA: Mai e şi gelozia. Dar asta nu mă priveşte. (Pauză.)
(Iakov trece din stingă spre dreapta cu un geamantan. Intră Nina şi se opreşte la fereastră.)
MASA: învăţătorul meu nu e el prea deştept, dar e om bun şi sărac şi mă iubeşte mult. Şi mi-e milă şi de el şi de bătrîna lui mamă. Ei, dă-mi voie să-ţi urez numai bine. Şi să rămîi cu gînduri bune despre noi. (îi stringe mina cu putere.) îţi mulţumesc mult pentru bunăvoinţa dumitale. Şi să-mi trimiţi cărţile, dar neapărat cu autograf. Numai să nu scrii „mult stimatei", ci simplu „Măriei, care şi-a uitat obîrşia şi nu ştie pentru ce trăieşte pe lumea asta". Adio! (Pleacă.)
NINA (Intinzînd spre Trigorin pumnul strîns): Soţ sau fără?
TRIGORIN: Soţ!
NINA (oftind): Nu, am în mînă un singur bob de mazăre. Mă gîndeam dacă să mă fac sau nu actriţă... Dacă aş găsi pe cineva să-mi dea un sfat!
TRIGORIN: în cazuri de astea nu se pot da sfaturi.
(Pauză.)
NINA: Ne despărţim şi... poate nu ne vom mai vedea niciodată. Te-aş ruga să iei acest mic medalion ca amintire. Am dat să se graveze pe el iniţialele dumitale... şi pe partea cealaltă titlul cărţii dumitale Zile şi nopţi.
TRIGORIN: Cît'ă graţie! (Sărută medalionul.) Un dar minunat.
NINA: Să-ţi aduci aminte de mine din cînd în cînd.
TRIGORIN: Am să-mi aduc aminte.1 Mi te voi aminti aşa cum erai atunci, în ziua aceea senină... Ţii minte? Acum o săptămână, cînd purtai o rochie deschisă şi am stat de vorbă... iar pe bancă zăcea un pescăruş alb...
51
NINA (gînditoare): Da, pescăruşul... (Pauză.) Nu putem vorbi mai mult. Vine lume... înainte de plecare, două clipe, te rog din suflet... (Pleacă prin stingă; în acelaşi timp prin dreapta intră Arkadina, Sorin — în frac şi cu decoraţie — apoi Iakov, ocupat cu împachetatul.)
ARKADINA: Rămîi acasă, bătrînelule. Nu se mai fac vizite cu reumatismele tale. (Către Trigorin.) Cine a ieşit acum? Nina?
TRIGORIN: Da.
ARKADINA: Pardon, v-am deranjat? (Se aşază.) Cred c-am împachetat totul. Sînt frîntă de oboseală...
TRIGORIN (citind inscripţia de pe medalion): Zile şi nopţi, pagina 121, rîndurile 11 şi 12...
IAKOV (strîngînd masa): Să împachetez şi undiţele?
TRIGORIN: Da, o să mai am nevoie de ele. Cărţile dă-le cuiva...
IAKOV: Am înţeles.
TRIGORIN (pentru sine): Pagina 121, rîndurile 11 şi 12 f Ce-o fi în rîndurile astea? (Către Arkadina.) Aici în casă sînt cărţi de-ale mele?
ARKADINA: Da. în biroul fratelui meu, în dulapul din colţ.
TRIGORIN: Pagina 121... (Iese.)
ARKADINA: Zău, Petruşa, rămîi acasă...
SORIN: Voi plecaţi, şi o să-mi fie greu fără voi în casa asta.
ARKADINA: Şi la oraş ce-ai să faci?
SORIN: Nimic deosebit. Totuşi! (Rîde.) E un eveni­ment: punerea pietrei de temelie la Palatul Administrativ şi alte alea... Aş vrea măcar o oră, două, să scap de viaţa asta anostă. Mă simt îmbîcsit ca o lulea veche. Am spus să tragă trăsura pe la unu, aşa că vom pleca în acelaşi timp.
ARKADINA (după o pauză): Fie! Trăieşte aici, după pofta inimii, numai să nu te plictiseşti şi să nu răceşti. Vezi şi de fiul meu. Ingrijeşte-l, sfătuieşte-l. (Pauză.) Uite, plec şi nici nu ştiu de ce a vrut Konstantin să se împuşte. Cred că motivul principal a fost gelozia. Cu cît îl voi lua mai iute pe Trigorin de aici, cu atît o să fie mai bine.
SORIN: Cum să-ţi spun?/Au mai fost şi alte motive, şi nu e greu de înţeles: e tînăr, inteligent, şi trăieşte numai la ţară, izolat de lume, fără bani, fără situaţie, fără viitor,
52
fără nici un fel de ocupaţie, îi e şi lui ruşine şi se îngrozeşte de trîndăvia lui.'Eu ţin foarte mult la el şi el mă iubeşte, totuşi i se pare că e de prisos, la urma urmei, în casa asta, şi că stă de pomană. Şi acest amor propriu al lui nu e greu de înţeles...
ARKADINA: Cită bătaie de cap am cu el! (înglndurată.) Să-şi caute o slujbă, ce zici?
SORIN (fluieră; apoi nehotărît): Mi se pare că cel mai potrivit lucru ar fi ca tu... să-i dai ceva bani. Mai întîi de toate trebuie să se îmbrace omeneşte, că să zic aşa. Uită-te la el! Poartă aceeaşi haină de trei ani, umblă fără palton... (Rîde.) Şi nu i-ar strica băiatului să petreacă puţin... să plece în străinătate, de pildă... Nu costă cine ştie cît...
ARKADINA: Oricum... Pentru un rînd de haine, mai merge; dar ca să plece în străinătate... Dar nu, în momentul de faţă n-am nici psntru un rînd de haine! (Cu hotărîre.) Nu am bani!
(Sorin rlde.)
ARKADINA: N-am!
SORIN (fluieră): Bine, iartă-mă, draga mea, nu te supăra, te cred... Tu eşti o femeie generoasă şi nobilă.
ARKADINA (printre lacrimi): Dar n-am bani!
SORIN: Dacă aş avea, se-nţelege că i-aş da eu, dar n-am nici o lăscaie. (Rîde.) Toată pensia mi-o ia administratorul şi mi-o cheltuieşte pentru gospodărie, pe vite, pe prisăci, şi banii mei se duc pe gîrlă. Albinele mor, vitele pier şi cai de trăsură nu mi se dau niciodată...
ARKADINA: Ba eu am bani, dar vezi, sînt artistă şi toa­letele m-au ruinat cu totul...
SORIN: Tu eşti atît de bună... Am multă stimă pentru tine. Da... Dar iar nu mi-e bine. (Se clatină.) Am ameţit. {Se sprijină de masă.) Mi-e rău...
ARKADINA (speriată): Petruşa! (Silindu-se să-l susţină.) Petruşa, dragul meu!... (Strigă.) Ajutor! Ajutor!
(Intră Treplev, bandajat la cap, şi Medvedenko.)
ARKADINA: îi e rău.
SORIN: Nu-i nimic, nu-i nimic... (Zîmbeşte, apoi bea apă.) Mi-a şi trecut... uite-aşa...
53
TREPLEV (către Arkadina): Nu te speria, mamă, nu e-grav. De la o vreme i se întîmplă des. (Unchiului.) Unchiule,, trebuie să stai culcat.
SORIN: Da, puţin... Şi totuşi, am să mă duc la oraş... Am să stau culcat puţin şi apoi am să plec... vezi bine... (Merge, sprijinindu-se în baston.)
MEDVEDENKO (îlduce la braţ): Ştii ghicitoarea: dimi­neaţa în patru labe, la amiază în două, seara în trei...
SORIN (rîde): întocmai. Iar noaptea pe spate. Iţi mul­ţumesc, pot merge şi singur...
MEDVEDENKO: Hai... fără nazuri...
(Iese cu Sorin.)
ARKADINA: M-a speriat!
TREPLEV: Nu e bine că stă la ţară. Lîncezeşte. Uite? mamă, vezi, dacă te-ar apuca aşa, dintr-o dată, generozi­tatea şi l-ai împrumuta cu vreo mie cinci sute, două mii de ruble, ar putea trăi la oraş un sn întreg.
ARKADINA: Nu am bani! Sînt artistă, nu bancher!
(Pauză.)
TREPLEV: Mamă, schimbă-mi pansamentul. O faci atît de bine!
ARKADINA (ia din dulapul cu medicamente o sticluţă cu iodoform şi o cutie cu pansamente): Doctorul a întîrziat.
TREPLEV: A făgăduit să vină pe la zece şi acum e amiază.
ARKADINA: Stai jos! (îi scoate vechiul pansament.) Par­că ai avea un turban. Aseară întreba un drumeţ la bucătărie de ce naţionalitate eşti. Rana e aproape vindecată. A mai rămas o nimica toată. (îl sărută pe frunte.) în lipsa mea n-ai să mai faci din nou pac-pac?
TREPLEV: Nu, mamă. A fost o clipă de desperare necu­getată; n-am mai fost stăpîn pe mine. Dar n-o să se mai repete. (îi sărută mina.) Mîinile tale sînt de aur. îmi aduc aminte, demult, demult — erai încă la teatrul de stat, eu eram mic pe atunci — a fost o bătaie la noi în curte. Au bătut o spălătoreasă. Ţii minte? Au ridicat-o în nesimţire... Tu te duceai mereu pe la ea, îi duceai doctorii, îi spălai co­piii în albie. Nu se poate să nu-ţi aduci aminte!
ARKADINA: Nu. (îi face un nou pansament.)
54
TREPLEV: în aceeaşi casă cu noi locuiau două balerine... Veneau să bea cafeaua la tine...
ARKADINA: Da, de asta îmi aduc aminte.
TREPLEV: Erau foarte bisericoase. (Pauză.) Zilele astea am început să te iubesc iar cu duioşie şi din tot sufletul, ca în copilărie. Nu mi-a mai rămas nimeni afară de tine. Nu­mai că de ce, de ce te laşi influenţată de acest om?
ARKADINA: Tu nu-l înţelegi, Konstantin! E o fire din­tre cele mai nobile...
TREPLEV: Totuşi, cînd i s-a spus că vreau să-l provoc la duel, nobleţea nu l-a împiedicat să se dovedească laş. Şi-acum, uite-l că pleacă! Fuge ruşinos!
ARKADINA: Ce absurditate! Eu l-am rugat, doar, să plece de-aici!
TREPLEV: O fire din cele mai nobile! Uite că sîntem aproape să ne încăieram din pricina lui, iar el, în clipa asta, desigur, undeva prin salon sau prin parc, rîde de noi... O cultivă pe Nina şi se străduieşte s-o convingă definitiv că ■el e un geniu.
ARKADINA: Tu simţi un fel de bucurie să-mi spui lu­cruri neplăcute. Pe omul ăsta eu îl stimez, şi te rog să nu vorbeşti urît despre el în faţa mea!
TREPLEV: Eu însă nu-l stimez. Ai vrea să mă uit la el ■ca la un geniu, dar, iartă-mă, nu ştiu să mint şi scrierile lui mă dezgustă.
ARKADINA: Te roade invidia! Oamenilor fără talent, dar cu pretenţii, nu le rămîne altceva decît să tăgăduiască adevăratele talente. E şi asta o mîngîiere, n-am ce zice!
TREPLEV (ironic): Adevăratele talente! (Furios.) Dacă e aşa, ei bine, am eu mai mult talent decît voi toţi la un loc! (îşi smulge pansamentul de pe cap.) Voi, învechiţi, aţi pus stăpînire pe artă şi credeţi că numai ce faceţi voi e le­gitim şi adevărat, iar pe ceilalţi îi prigoniţi şi-i sugrumaţi! Nu vă recunosc. Nu vă recunosc nici pe tine, nici pe el!
ARKADINA: Decadentule!...
TREPLEV: întoarce-te la teatrul tău scump şi joacă în piese nătînge şi fără duh.
ARKADINA: Niciodată n-am jucat în piese de-astea. Slă-beşte-mă! Nu eşti în stare să scrii nici cel mai nenorocit vo­devil. Tirgoveţ din Kiev! Parazitule!
TREPLEV: Zgripţoroaico!
55
ARKADINA: Zdrenţărosule! (Treplev se aşază şi plînge încet.) Om de nimic. (Se plimbă agitată.) Linişteşte-te! Nu trebuie să plîngi! (Plînge şi ea.) Nu trebuie!... (îi sărută fruntea, obrajii, părul.) Copilul meu drag, iartă-mă!... Iart-o pe mama ta păcătoasă! Iartă-mă, nenorocita de minei
TREPLEV (o îmbrăţişează): Dac-ai şti! Am pierdut to­tul! Ea nu mă iubeşte! Nu mai pot să scriu... Mi s-au spul­berat toate speranţele...
ARKADINA: Nu deznădăjdui... Vor trece toate. El o să plece şi ea o să te iubească din nou. (li şterge lacrimile.) Ajunge. Ne-am împăcat.
TREPLEV (îi sărută mîinile): Da, mamă.
ARKADINA (duioasă): Impacă-te şi cu el! Nu e nevoie de duel. Nu e aşa?
TREPLEV: Bine. Numai dă-mi voie, mamă, să nu-l mai văd. Mi-e greu... E peste puterile mele... (Intră Trigorin.) Uite... Mă duc... (Strînge grăbit medicamentele în dulap.) Pansamentul o să mi-1 facă doctorul...
TRIGORIN (caută în carte): Pagina 121... rîndurile 11 şi 12. Ah, iată! (Citeşte.) „Dacă vreodată vei avea nevoie de viaţa mea, vino şi ia-o.u
(Treplev ridică pansamentul şi pleacă.)
ARKADINA (uitîndu-se la ceas): Peste puţin vor trage caii la scară.
TRIGORIN (pentru sine): „Dacă vreodată vei avea nevoie, de viaţa mea, vino şi ia-oil.
ARKADINA: Sper că ai împachetat totul?
TRIGORIN (nerăbdător): Da, da... (îngîndurat.) De ce la chemarea asta a unui suflet curat m-am simţit trist, şi inima mi s-a strîns de durere?... „Dacă vreodată vei avea ne­voie de viaţa mea, vino şi ia-o.u (Către Arkadina.) Să mai rămînem încă o zi! (Arkadina dă din cap negativ.) O zi mă­car...
ARKADINA: Nu, dragul meu! Ştiu ce te reţine. Dar tre­buie să fii stăpîn pe tine. Eşti puţin ameţit, trezeşte-te.
TRIGORIN: Fii şi tu trează, rogu-te, şi dovedeşte că eşti înţelegătoare şi cu judecată şi ia lucrurile ca o adevărată prietenă... (îi strînge mina.) Tu ştii să te jertfeşti... Poar-tă-te ca un prieten... Renunţă...
ARKADINA (foarte emoţionată): Atît eşti de înnebunit?
56
TRIGORIN: Mă cheamă ceva spre ea. Poate că e tocmai ceea ce-mi trebuie.
ARKADINA: Dragostea unei fetiţe de provincie! Ce pu­ţin te cunoşti!
TRIGORIN: Uneori oamenii dorm mergînd. La fel şi eu: vorbesc cu tine acum şi parcă dorm şi o văd pe ea, în vis... Visuri fermecătoare şi dulci au pus stăpînire pe mine... Re­nunţă la mine...
ARKADINA (tremurîndj: Nu, nu... Sînt şi eu o femeie ca oricare alta. De ce-mi vorbeşti aşa? Nu mă chinui, Boris! Mi-e groază...
TRIGORIN: Dacă ai vrea, ai putea fi o femeie extraordi­nară. Numai iubirea tinerească, plină de farmec şi poezie, care te fufă în lumea visurilor, numai ea îţi poate da ferici­rea pe pămînt. Pînă acum n-am mai întîlnit iubirea asta. In tinereţe n-am avut timp. Am bătut la uşa tuturor redac­ţiilor, m-am luptat cu sărăcia. Acum însă iat-o, a sosit, în. sfîrşit, şi mă cheamă! Ce rost ar avea să fug de ea?
ARKADINA (mînioasă): Ai înnebunit!
TRIGORIN: Fie şi-aşa!
ARKADINA: V-aţi înţeles cu toţii astăzi să mă chinuiţi? (Plînge.)
TRIGORIN (se apucă de cap): Nu înţelege! Nu vrea să înţeleagă!
ARKADINA: Să fiu oare chiar atît de urîtă şi de bătrînă, încît să mi se poată vorbi fără nici o jenă despre alte femei? (îl îmbrăţişează şi-l sărută.) O, ai înnebunit, scumpul meu, idolul meu! Tu eşti ultima filă a vieţii mele! (îngenun­chează.) Bucuria mea... mîndria mea, fericirea mea... (îi cuprinde genunchii.) Dacă mă părăseşti, fie şi pentru un ceas, n-am să pot îndura, am să înnebunesc, stăpînul meu minu­nat, stăpînul meu fără seamăn...
TRIGORIN: Ar putea să intre cineva. (îi ajută să se ridice.)
ARKADINA: N-are decît, nu mi-e ruşine de iubirea mea pentru tine. (Ii sărută mîinile.) Comoara mea, minte zvă­păiată, eşti gata să faci o nebunie, dar eu nu vreau şi n-am să te las... (Rîde.) Eşti al meu... Şi fruntea asta e a mea şi ochii sînt ai mei şi părul ăsta mătăsos e al meu... Eşti tot al meu! Cu talentul tău, cu inteligenţa ta, eşti cel mai bun dintre scriitorii de azi, eşti singura nădejde a Rusiei. Eşti sincer, simplu, proaspăt, ai un umor atîtde sănătos. Tu ştii
să redai, cu o singură trăsătură, ce e mai caracteristic la un personaj sau într-un peisaj, oamenii tăi sînt vii şi trăiesc... O, tu nu poţi fi citit fără emoţie. Crezi că te tămîiez, că te linguşesc! Uită-te în ochii mei, priveşte... Am aerul unei mincinoase? Nu simţi că numai eu ştiu să te preţuiesc, că numai eu îţi spun adevărul, dragul meu, minunea mea..; O să pleci? Nu-i aşa? Şi n-ai să mă părăseşti?
TRIGORIN: N-am voinţă... Niciodată n-am avut voinţă. Vlăguit, moale, supus întotdeauna, să plac eu oare femeilor? Ia-mă, du-mă, dar să nu mă laşi să fac un pas fără tine!
ARKÂDiNA (pentrusine): Acum e al meu! (Cu nepăsare, aa şi cum nu s-ar fi întlmplat nimic.) De altfel, dacă vrei, poţi să rămîi. Am să plec singură, iar tu o să vii peste o săp-tămînă. La urma urmei, de ce să te grăbeşti?
TRIGORIN: Nu, mai bine plecăm împreună.
ARKÂDINA: Cum vrei! Fie şi împreună... (Pauză. Trigo-rin înseamnă ceva în carnet.) Ce scrii acolo?
TRIGORIN: Am auzit azi dimineaţă o vorbă frumoasă: „Crîngul fecioarei". O să-mi folosească. (Se-ntinde.) Aşadar, plecăm, nu-i aşa? Iar vagoane, iar gări, iar bufete, iar gea­mantane, iar discuţii...
ŞAMRAEV (intrînd): Am cinstea să vă anunţ cu părere de rău că trăsura a tras la scară. Mult stimată doamnă, e timpul să plecaţi la gară; trenul vine la ora două şi cinci minute! Fii bună, Irina Nikolaevna, şi nu uita să afli unde « acum doctorul Suzdalţev! Trăieşte? E sănătos? Pe vre­muri trăgeam cîte un chef împreună. Era neîntrecut în Cu­rierul din Lyon. Ţin minte că împreună cu el, la Elisavet-grad, juca tragedianul Izmailov, un foarte bun actor şi el. Nu te grăbi, stimată doamnă, mai sînt cinci minute. Odată, într-o melodramă — jucau pe conspiratorii şi fuseseră des­coperiţi — trebuind să spună: „Am căzut într-o cursă", Iz­mailov a spus: „Am căzut într-o curcă"... (Rîde cu hohote.) Auzi, curcă!
(în timp ce vorbeşte, Iakov umblă la geamantane, fata din casă li aduce Arkadinei pălăria, mantoul, umbrela, mănuşile, toţi o ajută pe Arkidina să se îmbrace. Bucăta­rul priveşte din pragul uşii din stingă, apoi intră neho-
tărît. Intră şi Polina Andreevna, apoi Sorin şi Medvedenko.)
58
POLINA ANDREEVNA (cu un coş în mină): Poftim şi prune pentru drum... Sînt foarte dulci. O să vă prindă bine.
ARKÂDINA: Eşti foarte bună, Polina Andreevna.
POLINA ANDREEVNA: La revedere, draga mea! Dacă a fost ceva care v-a supărat... Iertaţi-mă! (Plînge.)
ARKÂDINA: Totul a fost cum nu se poate mai bine. Nu­mai că nu trebuie să plîngi.
POLINA ANDREEVNA: Cum trece viaţa!
ARKÂDINA: Ce să-i faci!
SORIN (în palton, cu pelerină, cu pălărie, baston, trece prin cameră intrînd pe uşa din stingă): Surioară, e timpul. Să nu întîrziem, la urma urmei... Eu mă duc la trăsură!
(Pleacă.)
MEDVEDENKO: Ca să vă petrec, o s-o iau pe jos la gară.
Ajung numaidecît. (Pleacă.)
ARKÂDINA: La revedere, dragii mei... Dacă om mai trăi. şi om fi sănătoşi, o să ne vedem la vară din nou. (Fata în casă, Iakov şi bucătarul îi sărută mina.) Să nu mă uitaţi. (îi dă bucătarului o rublă.) Uite o rublă. împărţiţi-o între
voi trei.
BUCĂTARUL: Vă mulţumim, coniţă. Drum bun! Vă
sîntem foarte recunoscători.
IAKOV: Să fie într-un ceas bun!
ŞAMRAEV: Ne-ai ferici cu o scrisorică. La revedere,
Boris Alexeevici!
ARKÂDINA: Unde e Konstantin? Spuneţi-i că plec. Tre­buie să ne luăm rămas bun. Să-mi păstraţi o smintire bună. (Către Iakov.) I-am dat o rublă bucătarului,pentru cîteşi-trei.
(Ies cu toţii in dreapta, scena rămine goală. în dosul sce­nei, zgomot ca la o plecare. Fata din casă se întoarce şi ia coşul cu prune, apoi iese.)
TRIGORIN (întorcîndu-se): Mi-am uitat bastonul. Tre­buie să fie pe terasă. (Se îndreaptă spre uşa din stînga şi se întîlneşte cu Nina care intră.) Dumneata? Noi plecăm...
NINA: Am presimţit c-o să ne mai vedem. (Emoţionată.} Boris Alexeevici, am luat o hotărîre definitivă. Zerurile sînt aruncate, m-apuc de teatru! Mîine nu voi mai fi aici, îl părăsesc pe tata, părăsesc totul şi încep o viaţă nouă. Plec şi eu la Moscova, ca şi dumneata. Ne vom vedea acolo.
TRIGORIN (după ce priveşte in jur): Să tragi la „Bazarul slav". Şi dă-mi de ştire imediat în strada Molceanovka la ■casa lui Groholski... Mă grăbesc...
(Pauză.)
NI NA: încă o clipă!
TRIGORIN (cu vocea scăzută): Eşti atît de frumoasă! O, ■ce fericire la gîndul că ne vom revedea în curînd! (Ea îşi lasă capul pe pieptul lui.) Voi vedea iarăşi ochii ăştia minu­naţi, zîmbetul ăsta nespus de frumos şi de gingaş... Trăsă­turile astea blajine, chipul ăsta plin de curăţie îngerească... Diraga mea! (Sărutare prelungă.)
Cortina
între actul al treilea şi al patrulea au trecut doi ani.
ACTUL AL PATRULEA
Un salon din casa lui Sorin, transformat de Konstantin. Treplev în cabinet de lucru. In dreapta şi stînga, uşi ce duc în camerele interioare. In faţă, o uşă de sticlă, spre terasă. Afară de mobila de salon, obişnuită, în colţul din dreapta, o masă de scris: lîngă uşa din stînga un divan turcesc, un dulap cu cărţi, cărţi pe fereastră, pe scaune. E seară. Arde o singură lampă cu abajur. Semi­întuneric. Se aude foşnetul frunzelor copacilor şi vuietul vîntului în coşuri. Paznicul de noapte bate toaca. Intră Medvedenko şi Masa.
MASA (strigînd): Konstantin Gavrilîci! Konstantin Ga-vrilîci! (Se uită înjur.) Nu e nimeni. Bătrînul întreabă în fiecare clipă unde e Kostea, unde e Kostea... Nu poate trăi
fără el...
MEDVEDENKO: Se teme de singurătate. (Ascultă.) Ce vreme îngrozitoare. Ţine de două zile.
MASA (face lampa mai mare): Ce valuri sînt pe lac, ce valuri uriaşe!
MEDVEDENKO: în parc e întuneric. Ar trebui să dărîme scena aceea. Stă goală, urîtă, ca un schelet, şi cortina poc­neşte în bătaia vîntului. Cînd am trecut aseară pe acolo,, mi s-a părut că plîngea cineva înăuntru.
MASA: Ei, ca să vezi...
(Pauză.)
MEDVEDENKO: Masa, să mergem acasă! MASA (dă din cap): Eu rămîn să dorm aici.
6*
MEDVEDBNKO (o imploră): Hai acasă, Masa! I-o fi foame copilului...
MASA: Fleacuri. O să-i dea Matreona de mîncare.
(Pauză.)
MEDVEDENKO: E păcat. E a treia noapte de cînd stă fără maică-sa.
MASA: Tare te-ai mai făcut plicticos! înainte, cel puţin, îi dădeai cu filozofia. Acum însă atîta ştii: hai acasă, copilul, hai acasă, copilul! Altceva nu mai aud de la tine!
MEDVEDENKO: Să plecăm, Masa!
MASA: Du-te singur!
MEDVEDENKO: Taică-tău n-o să-mi dea calul.
MASA: O să ţi-1 dea. Roagă-l şi o să ţi-1 dea.
MEDVEDENKO: Bine. Am să-l rog. Asta înseamnă că tu vii mîine?
MASA (prizează tabac): Da, mîine. Tare eşti pisălog!...
(Intră Treplev şi Polina Andreevna. Treplev aduce cîteva perne şi o pătură, iar Polina Andreevna, rufăria de pat. Le put ps divinul twcssc, apoi Treplev se aşază la masa lui de lucru.)
MASA: Da ce faci cu asta, mamă?
POLINA ANDREEVNA: Piotr Nikolaevici ne-a rugat să-i .facem patul aici, lîngă Kostea.
MASA: Lasă, că-l fac eu! (Face patul.)
POLINA ANDREEVNA (oftind): Omul bătrîn e ca un co­pil. (Se apropie de masa de scris, se sprijină în coate şi se uită Intr-un manuscris; pauză.)
MEDVEDENKO: Atunci, mă duc. La revedere, Masa! (îi sărută mina.) La revedere, mamă! (Vrea să sărute mina ,soacră-si.)
POLINA ANDREEVNA (plictisită): Haide! Du-te cu Dum-aie zeu.
MEDVEDENKO: La revedere, Konstantin Gavrilîci!
(Treplev ii dă mina tăcut. Medvedenko pleacă.)
POLINA ANDREEVNA (privind manuscrisul): Cine credea sau bănuia că dumneata, Kostea, ai să ajungi un scriitor adevărat — şi uite, slavă Domnului, au început să-ţi tri-
«2
mită şi bani de pe la reviste! (li mînglie părul.) Şi ce fru­muşel te-ai făcut... Bunul, dragul meu Kostea, fii mai blînd cu Maşenka mea!
MASA (fâcind patul): Dă-i pace, mamă!...
POLINA ANDREEVNA (către Treplev): E tare drăguţă.. (Pauză.) Ştii, Kostea, unei femei nu-i trebuie nimic altceva decît o mîngîiere din ochi. O ştiu de la mine.
(Treplev, fără să scoată o vorbă, se scoală de la masă şi pleacă.)
MASA: Uite că l-ai supărat. De ce nu-i dai pace?
POLINA ANDREEVNA: Îmi pare rău de tine, Maşenkaf:
MASA: Nu e nevoie!
POLINA ANDREEVNA: Mă doare inima pentru tine. Văd totul şi înţeleg totul.
MASA: Toate sînt numai prostii. Dragoste fără speranţă nu există decît în romane. Toate sînt fleacuri. Numai că nu trebuie să te laşi şi să tot aştepţi, să aştepţi fără să ştii ce.... Cum ţi s-a furişat dragostea în inimă, trebuie s-o smulgi. Ni s-a făgăduit că o să-l mute pe bărbatul meu în alt judeţ. Cînd o să ne mutăm acolo, am să uit totul!... Am să smulg dragostea din suflet, cu rădăcină cu tot.
(Se-aude un vals melancolic din odăile vecine.)
POLINA ANDREEVNA: Kostea cîntă. înseamnă că-i trist.
MASA (face cîţiva paşi uşori de vals): Ceea ce e impor­tant, mamă, e să nu-l tot ai în faţă mereu. Dacă l-or muta pe Semion, crede-mă că-ntr-o lună l-am şi uitat. Toate astea sînt fleacuri.
(Se deschide uşa din stingă. Dorn şi Medvedenko împing un jilţ in care stă Sorin.)
MEDVEDENKO: Acum am şase guri acasă. Şi făina s-a făcut şaptezeci de copeici pudul.
DORN: Descurcă-te dacă poţi!
MEDVEDENKO: Uşor îţi vine să rîzi dumitale, care eşti căptuşit cu bani.
DORN: Cu bani? După treizeci de ani de practică, prie­tene, de practică fără răgaz, în care timp n-am fost stăpîn. pe mine nici noaptea, nici ziua, am izbutit să strîng abia două mii de ruble şi le-am cheltuit şi pe astea nu demult,, în străinătate. Nu mai am nimic!
MASA (către soţul ei): N-ai plecat?
MEDVEDENKO (scuzîndu-se): Cum era să plec dacă nu-mi dă cal!
MASA (cu vocea scăzută, supărată): De nu te-aş mai vedea odată!
(Jilţul lui Sorin e împins în partea stingă a camerei. Polina Andreevna, Masa şi Dorn se aşază în jurul lui. Medvedenko, necăjit, se retrage într-un colţ.)
DORN: Gîte schimbări la voi! Din salon aţi făcut birou.
MASA: Lui Konstantin Gavrilîci îi e mai la îndemînă să lucreze aici. Cînd vrea, poate ieşi în parc să stea să se gindească la ale lui.
(Se aude bătaia paznicului.)
SORIN: Unde e sora mea?
DORN: A plecat la gară să-l întîmpine pe Trigorin. Se întoarce numaidecît.
SORIN: Dacă ai crezut că e nevoie s-o chemi şi pe so-ră-mea, înseamnă că boala mea e primejdioasă! (După ■opauză.) Şi, totuşi, mă mir! Sînt greu bolnav şi cu toate astea nu mi se dă nici un fel de doctorie!
DORN: Ce vrei să-ţi dau? Valeriană, bicarbonat, chinină?
SORIN: Acum iar începem cu filozofia. O, ce chin! (Arâ-tlnd cu capul spre divan.) Pentru mine l-aţi pregătit?
POLINA ANDREEVNA: Pentru dumneata, Piotr Niko-laeviei.
SORIN: Mulţumesc.
DORN (fredonează): „Pluteşte luna-n ceruri noapteau...
SORIN: Ştii, am un subiect de nuvelă pentru Kostea! O să se cheme Omul care a vrut, Uhomme qui a voulu. Cîndva, în tinereţe, am vrut să fiu scriitor şi n-am izbutit. Am vrut ■să vorbesc frumos şi am vorbit detestabil. (Sestrimbă.) „Ei, şi-aşa, la urma urmei, ca să zic, aşa, aşa şi pe dincolo"... mi se întîmpla la tribunal să fac o expunere de motive şi începeam să lungesc vorba şi să mă bîlbîi, de mă treceau sudorile. Am vrut să mă căsătoresc şi nu m-am căsătorit. Am vrut să trăiesc întotdeauna la oraş şi iată că îmi sfîr-,şesc zilele la ţară... Ei, şi-aşa...
DORN: Ai vrut să capeţi titlul de consilier şi-1 ai.
SORIN (rîde): Asta n-a fost ţinta mea. A venit de la sine.
«64
DORN: Recunoaşte că nu e prea înţelept să te mai plîngi de viaţă la şaizeci şi doi de ani.
SORIN: Ce încăpăţînat! Dar înţelege că vreau să trăiesc!
DORN: E o nechibzuinţă. După legile naturii, orice viaţă trebuie să aibă un sfîrşit.
SORIN: Dumneata judeci ca un om sătul. Eşti sătul şi de aceea nu-ţi mai pasă de viaţă. Ţi-e totuna. Dar o să-ţi fie şi dumitale frică de moarte, cum le e tuturor.
DORN: Frica de moarte e o frică animalică. Trebuie s-o înăbuşim. Se tem de moarte numai cei care cred în viaţa viitoare şi cărora le e frică de păcatele lor. Dar dumneata? Mai întîi că nu eşti credincios şi apoi, ce păcate ai făcut? Ai fost judecător douăzeci şi cinci de ani. Asta e tot.
SORIN (rîde): Ba douăzeci şi opt...
(Intră Treplev şi se aşază pe un taburet la picioarele lui Sorin. Misa îl priveşte tot timpul.)
DORN: îl împiedicăm pe Konstantin Gavrilîci să lucreze. ■ TREPLEV: Nu face nimic.
(Pauză.)
MEDVEDENKO: Dă-mi voie, doctore, să te-ntreb care oraş din străinătate ţi-a plăcut mai mult.
DORN: Genova.
TREPLEV: De ce Genova?
DORN: Acolo e o mulţime neobişnuită pe străzi. E foarte frumos. Cînd ieşi seara din hotel, strada e ticsită de lume. Te mişti prin mulţime fără nici o ţintă, încoace şi încolo, în linii frînte, trăieşti cu ea, te contopeşti cu sufletul ei şi încapi să crezi că într-adevăr poate să existe un singur su­flet universal, ca acela pe care l-a jucat cîndva Nina Zare-einaia în piesa dumitale. Dar, pentru că veni vorba, unde-o mai fi acum Zarecinaia şi ce-o mai fi făcînd?
TREPLEV: Cred că e sănătoasă. -; ^'■<■■'■
DORN: Mi s-a spus că ar duce o viaţă cam bitfaifă. Să fie adevărat? ' ■•
TREPLEV: E o poveste lungă, doctore. ; ; ' ■
DORN: Spune-o pe scurt. . ■,><;■.
(Pauză.) '■'■' " ' : '
TREPLEV: A fugit de-acasă şi a trăit eu Ţrigoriii. Ştiai?
5 — Cehov — Teatru . -65
DORN: Asta ştiu.
TREPLEV: A avut şi un copil care a murit. După cum era de aşteptat, Trigorin a lăsat-o şi s-a întors la legăturile lui de mai înainte. De altfel, el nu a rupt niciodată vechile lui legături; dar, fără caracter cum îl ştii, s-a învîrtit şi ici şi colo. După cîte am înţeles, din cele cîte am aflat, viaţa personală a Ninei n-a fost de loc reuşită.
DORN: Dar cu teatrul?
TREPLEV: Se pare că a nimerit-o şi mai rău. A debutat undeva, lîngă Moscova, la un teatru de vară, apoi a plecat în provincie. Pe vremea aceea n-o pierdeam din ochi, şi unde era ea, eram şi eu. încerca numai roluri mari, dar jocul ei cam vulgar, fără gust, cu ţipete şi gesturi exagerate, n-o ajuta. Erau şi unele momente cînd striga cu talent, cînd murea cu talent, dar erau numai momente.
DORN: Va să zică, o brumă de talent tot are.
TREPLEV: Greu de desluşit. Fără îndoială că trebuie să aibă. Eu am văzut-o jucînd, dar ea n-a vrut să mă vadă. Servitorii de la hotel nu mă lăsau să intru. Am înţeles ce se petrece cu ea şi n-am mai stăruit. (Pauză.) Şi... ce să vă mai spun? Mai tîrşiu, cînd m-am întors acasă, am primit scrisori de la ea. [Scrisori inteligente, calde, interesante. Nu se plîngea, dar îcii dădeam seama că trebuie să fie foarte nenorocită. în fiecare rînd al ei simţeai încordare nervoasă şi-o imaginaţie cam dezordonată. Iscălea „Pescăruşul". în Rusalca, morarul spune despre el că e un corb. Ea, în scri­sorile ei repeta neîncetat despre ea că e un pescăruş^ Acum e aici.
DORN: Cum aici?
TREPLEV: în oraş, la un han. Şi-a luat o cameră. A sosit de vreo cinci zile. M-am dus s-o văd — Măria Ilinişna a fost şi ea — dar nu primeşte pe nimeni. Semion Semionovici ne-a spus c-ar fi văzut-o ieri după masă pe cîmp, la vreo două verste de-aici.
MEDVEDENKO: Da, am văzut. Se ducea spre oraş. Am salutat-o şi am întrebat-o de ce nu vine la noi în vizită. Mi-a spus c-o să vină.
TREPLEV: N-o să vină. (Pauză.) Tatăl şi mama ei vi­tregă nu vor să mai ştie de ea. Au pus peste tot paznici, să n-o lase nici să se apropie de conac. (Se duce împreună cu
66

doctorul lîngă masa descris.) Ce uşor e, doctore, să fii filozof pe hîrtie, şi ce greu e în realitate!
SORIN: Ce fată încîntătoare era!
DORN: Ce-ai spus?
SORIN: Că era o fată încîntătoare! Consilierul Sorin a fost într-o vreme chiar îndrăgostit de ea.
DORN: Don juan bătrîn!
(Se aude rîsul lui Şarnraev.)
POLINA ANDREEVNA: Se pare că se întorc ai noştri de la gară...
TREPLEV: Da. O aud pe mama!
(Intră Arkxdina, Trigorin şi Şamraev.)
ŞAMRAEV (intrînd):. Toţi îmbătrînim, pe toţi ne roade vitregia anilor, numai dumneata, preastimată doamnă, eşti mereu tînără... Ca întotdeauna ai o bluză de culoare deschisă, eşti vioaie şi plină de graţie...
ARKADINA: Iar vrei să mă deochi, plicticosule!
TRIGORIN (către Sorin): Bine te-am găsit, Piotr Nikola-evici! Tot bolnav? Nu-mi place! (Văzind-o pe Masa, bucuros.) Măria Ilinişna!
MASA: M-ai recunoscut? (îi strînge mina.)
TRIGORIN: Căsătorită?
MASA: De mult!
TRIGORIN: Fericită? (îl salută pe Dorn şi pe Medvedenko, apoi, nehotărît, se apropie de Treplev.) Irina Nikolaevna mi-a spus că ai uitat tot ce-a fost şi nu mai eşti supărat.
(Treplev îi întinde mina.)
ARKADINA (către fiul ei): Boris Alexeevici a adus revis­ta cu noua ta povestire.
TREPLEV (luînd revista): Mulţumesc. Eşti foarte ama­bil. (Toţi se aşază.)
TRIGORIN: Admiratorii dumitale îţi trimit salutări.., La Petersburg şi la Moscova lumea se interesează de dum­neata şi mă tot întreabă mereu. Vor să ştie ce fel de om eşti, cîţi ani ai, dacă eşti blond sau brun... Toţi cred — nu ştiu de ce — că nu mai' eşti tînăr. Şi nimeni nu-ţi ştie numele adevărat, de vreme ce scrii sub pseudonim. Eşti misterios ca Masca de Fier.
67
TREPLEV: Pentru mult timp la noi?
TRIGORIN: Nu. Am de gînd să plec chiar mîine la Mos­cova. Trebuie. Mă grăbesc să termin o nuvelă şi apoi am fă­găduit şi ceva pentru o antologie. într-un cuvînt, tot vechea poveste!
(In timp ce ei vorbesc, Arkadina şi Polina Andreevna aşază
şi desfac in mijlocul camerei o masă de joc. Şamraev aprinde
luminările, aşază scaunele. Apoi scoate din dulap un joc
de loto.)
TRIGORIN: Vremea nu m-a primit prea bine. Bate un vînt aspru. Mîine dimineaţă, dacă s-o mai linişti, am să mă duc la lac să prind peşte. Vreau să văd cu acelaşi pri­lej parcul şi locul unde — ţii minte —s-a jucat piesa dumi-tale. Mi-a venit în gînd un subiect, trebuie numai să-mi împrospătez în minte locul acţiunii.
MASA (către tatăl ei): Tată, dă-i voie bărbatului meu să ia calul! Trebuie să plece acasă.
ŞAMRAEV (îngînă): Calul... acasă... (Sever.) Ai văzut doar şi tu. Acum au venit caii de la gară. Nu-i potporni iar.
MASA: Dar mai sînt şi alţi cai... (Vâzînd că nu-i răspun­de, face un gest descurajat cu mina.) Decît să ai de a face cu voi...
MEDVEDENKO: Lasă, Masa, că mă duc pe jos... Da...
POLINA ANDREEVNA (oftind): Pe jos, pe o astfel de vre­me... (Se aşază la masa de joc.) Luaţi loc, vă rog!
MEDVEDENKO: Sînt numai şase verste... La revedere!... (Sărută mina soţiei sale.) La revedere, mamă! (Polina An­dreevna li întinde în silă mina să i-o sărute.) N-aş fi supărat pe nimeni, dar e vorba de copil! (Salută pe toţi ceilalţi.) La revedere!... (Pleacă, cu aerul unui om vinovat.)
ŞAMRAEV: Nu face nimic. O ia el şi pe jos, că doar nu-i general!...
POLINA ANDREEVNA (bate in masă): Rog pe toată lumea să poftească... Să nu pierdem vremea! In curînd vom fi che­maţi Ia cină.
(Şamraev, Dorn şi Masa se aşază la masă.)
ARKADINA (către Trigorin): Cînd încep serile lungi de toamnă, aici se joacă loto. Uită-te la lotoul ăsta de modă veche, cu care jucam cu răposata maică-mea cînd eram co-
68

pilî Nu vrei să joci cu noi o partidă pînă la cină? (Se aşază cu Trigorin la masă.) Jocul e plictisitor, dar dacă te obişnu­ieşti cu el., merge. (împarte la toţi clte trei cartoane.)
TREPLEV (frunzărind revista): Nivela lui a citit-o, la a mea însă nici n-a tăiat filele! (Pune revista pe masa de scris, apoi se îndreaptă spre uşa din stingă şi, treclnd pe Ungă Arkadina, ii sărută părul.)
ARKADINA: Kostea, tu nu joci?
TREPLEV: Iartă-mă, dar n-am chef... Mă duc să mă plimb... (Iese.)
ARKADINA: Miza — zece copeici! Doctore, pune pentru mine.
DORN: Am înţeles!
MASA: Aţi pus toţi? încep... Douăzeci şi doi!
ARKADINA: Este!
MASA: Trei!...
DORN: Uite-l!
MASA: Ai pus trei? Opt! Optzeci şi unu! Zece!
ŞAMRAEV: Nu aşa de iute!
ARKADINA: Nu ştiţi ce primire mi s-a făcut la Harkov, dragii mei! Şi-acum sînt sub impresie!
MASA: Treizeci şi patru!
(în spatele scenei se aude un vals rmlancolic.)
ARKADINA: Studenţii mi-au făcut ovaţii... Trei coşuri eu flori, două jerbe şi asta... (Scoate de la piept o broşa şi-o ■aruncă pe masă.)
ŞAMRAEV: E ceva...
MASA: Cincizeci!
DORN: Cincizeci în cap?
ARKADINA: Purtam o toaletă minunată! Orice s-ar zice, ştiu să mă-mbrac!
POLINA ANDREEVNA: Kostea cîntă. E trist, bietul
băiat!
ŞAMRAEV: îl înjură gazetele tare de tot.
MASA: Şaptezeci şi şapte!
ARKADÎNA: Ăsta'să-i fie necazul!
TRIGORIN: N-are noroc. Nu-şi poate găsi tonul adevărat. E la el ceva ciudat, neprecis, care de multe ori seamănă a aiureală. Nici un personaj nu e viu!
MASA: Unsprezece!
o:
ARKADINA (uitîndu-se la Sorin): Petruşa, tu te plicti­seşti! (Pauză.) Doarme.
DORN: Doarme consilierul nostru.
MASA: Şapte! Nouăzeci!
TRIGORIN: Mă întreb dacă aş mai scrie trăind la o moşie ca asta, lîngă un lac! Mi-aş învinge patima asta şi aş pescui toată ziua!
MASA: Douăzeci şi opt!
TRIGORIN: Să prinzi un cosac sau un biban e o mare plăcere.
DORN: Eu cred în Konstantin Gavrilîci. Are ceva! Are ceva! Gîndeşte în imagini, povestirile lui sînt pitoreşti, colorate, le simţi cu adevărat. Păcat numai că nu ur­măreşte idei precise. Impresionează, dar atît. Şi numai cu asta n-ajungi departe. Irina Nikolaevna, îţi pare bine că fiul dumitale e scriitor?
ARKADINA: închipuiţi-vă că n-am citit încă nimic din ce-a scris. N-am timp niciodată.
MASA: Douăzeci şi şase!
(Treplev intră \incet şi se îndreaptă spre masa lui de scris.)
ŞAMRAEV (către Trigorin): Boris Alexeevici, a rămas la noi ceva de-al dumneavoastră.
TRIGORIN: Ce anume?
ŞAMRAEV: Pescăruşul pe care l-a împuşcat într-o zi Kon­stantin Gavrilîci. Mi-aţi spus să-l dau la împăiat...
TRIGORIN: Nu-mi aduc aminte. (Gîndindu-se.) Nu-mi aduc aminte!
MASA: Şaizeci şi şase! Unu!
TREPLEV (deschide fereastra şi ascultă): Ce beznă! Nu înţeleg de ce sînt atît de neliniştit!
ARKADINA: Kostea, închide fereastra, e curent!
(Treplev închide fereastra.)
MASA: Optzeci şi opt!
TRIGORIN: Domnilor, am cîştigat partida! ARKADINA (veselă): Bravo! Bravo! ŞAMRAEV: Bravo!
ARKADINA: Omului ăsta îi merge mereu în plin. (Se ridică.) Şi acum, hai să mîncăm ceva! Celebritatea noastră
70
n-a prînzit astăzi. Cjntinuăm după masă. (Către fiul ei.) Ivostea, lasă-ţi manuscrisele şi hai să mîncăm! TREPLEV:'N-am chef, mamă. Nu mi-e foame! ARKADINA: Cum vrei. (II trezeşte pe Sorin.) Petruşa, la cină! (îl ia pe Şamraev de braţ.) Am să vă povestesc cum am fost primită la Harkov.
(Polina Anireevna stinge luminările de pe masă, apoi
împreună cu Dim împinge scaunul lui Sorin. Ies cu toţii
pe uşa din stingă; pe scenă rămîne Treplev, la masa de
scris.)
TREPLEV (se pregăteşte descris; reciteşte ce a însemnat): Am vorbit atît de mult despre forme noi, dar acum simt că lunec şi eu spre rutină, puţin cîte puţin. (Citeşte.) „Afişul de pe gard vestea... Faţa palidă încadrată de un păr întune­cat"... Vestea... încadrată... E banal. (Şterge.) Am să încep cu ploaia al cărei ropot l-a trezit pe erou, iar restul am să-l şterg. Descrierea serii cu lună e lungă şi căutată... Pentru Trigorin e uşor. Şi-a făcut un fel al lui de a scrie... La el, pe un stăvilar străluceşte gîtul unei sticle sparte, cade umbra roţii de la moară, şi noaptea cu lună e gata! Pe cîtă vreme la mine e şi lumină tremurătoare, şi sclipirea lină a stelelor, sînt şi sunetele îndepărtate ale unui pian, ce mor în aerul liniştit şi aromat... E chinuit! (Pauză.) Da. Ajung din ce în ce mai mult să cred că nu e vorba nici de forme vechi şi nici de forme noi şi că omul scrie fără să se gîndească la nici un fel-de forme, scrie pentru că scrisul se revarsă liber din sufletul lui. (Cineva bate în geamul din dreapta mesei.) Ce-i asta? (Se uită pe fereastră.) Nu vede nimic... (Deschide uşa cu geamuri şi priveşte în parc.) Cineva a coborît în fugă scă­rile. (Strigă.) Cine e? (Iese. Se aude cum trece repede pe te­rasă. Peste o clipă se întoarce cu Nina Zarecinaia.) Nina! Nina!
(Nina îşi lasă capul pe pieptul lui şi plînge stăpînit.)
TREPLEV: Nina! Nina! Dumneata eşti... Dumneata... (Pauză.) Parcă aveam un fel de presimţire! Toată ziua mi-a fost inima grea! (li scoate pălăria şi pelerina.) O, buna mea, frumoasa mea, ai venit! Să nu plîngem, nu!
NINA: E cineva pe-aici?
TREPLEV: Nimeni.
NINA: Încuie uşa. Altfel, vor da buzna peste noi!
71
TREPLEV: N-o să vină nimeni!
NINA: Ştiu că Irina Nikolaevna e aici. încuie uşa...
TREPLEV (încuie uşa din dreapta, apoi se apropie de cea din stingă): Asta n-are cheie. Am să pun un fotoliu. (Pune un fotoliu in faţa uşii). Nu-ţi fie teamă. N-are să intre nimeni.
NINA (îl pripeşte lung în faţă): Lasă-mă să te privesc! (Se uită în jurul ei.) E cald... E bine... Aici era pe vremuri salonul. M-am schimbat mult?
TREPLEV: Da, ai slăbit, şi ochii îţi sînt mai mari. Nina, ce ciudat e că te văd. De ce nu mi-ai dat voie să vin la dum­neata? De ce n-ai venit pînă acum? Ştiu, eşti de aproape o săptămînă aici... In fiecare zi am încercat de cîteva ori să te văd şi am stat sub fereastra dumitale ca un cerşetor.
NINA: Mi-a fost teamă că mă urăşti. în fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu mă mai recunoşti. O! Dac-ai şti! De cînd m-am întors, rătăcesc mereu pe aici... prin jurul lacului. M-am oprit de multe ori prin preajma casei voastre, dar nu m-am hotărît să intru. Să ne aşezăm! (Se aşază.) Să ne-aşezăm şi să vorbim, să vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum urlă vîntul? Turgheniev spune undeva: „Ferice de-acela care-n astfel de nopţi are un acoperiş şi-un colţişor cald". Eu sînt un pescăruş... Nu, nu, n-am vrut să spun asta... (îşi trece mina pe frunte.) Despre ce vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le-ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc fără adăpost"... Nu-i nimic! (Plînge cu suspine.)
TREPLEV: Nina! Iar începi... Nina!
NINA: Nu-i nimic, îmi face bine... N-am mai plîns de doi ani. Aseară, tîrziu, m-am dus în parc să văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e. Şi-am putut plînge după doi ani pentru prima dată, şi parcă mi-am uşurat sufletul şi mi l-am luminat. Uite că nu mai plîng. (îl ia de mină.) Şi aşa, acum eşti scriitor... Dumneata eşti scriitor şi eu actri­ţă... Ne-a luat acelaşi vîrtej pe amîndoi... Trăiam veselă ea un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cînt; te iu­beam, visam glorie, şi-acum? Mîine dis-de-dimineaţă tre­buie să plec la Eleţ, cu clasa a treia... la un loc cu ţăranii; iar la Eleţ, negustorii mai subţiri or să mă sîcîie cu amabi­lităţile lor. Ce viaţă ticăloasă!
TREPLEV: De ce te duci la Eleţ?
NINA: Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec.
72
TREPLEV :/Nina, te-am blestemat, te-am urît, ţi-am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare clipă simţeam că su­fletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc, Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să public ce scriu, viaţa mea e un chin. Sufăr... Ca şi cum tinereţea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te strig, sărut pămîntul pe care-ai călcat; oriunde aş prrvi, văd numai chipul dumitale cu zîm-betul lui blajin, care mi-a luminat anii cei mai buni ai vie-
ţii-/-
NINA (încurcată): De ce-mi vorbeşti aşa? De ce-mi vor­beşti aşa?
TREPLEV: Sînt singur, nici o dragoste nu-mi încălzeşte inima. Mi-e frig de parcă aş trăi sub pămînt, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat. Rămîi aici, Nina, te implor! Sau, dacă nu, lasă-mă să vin cu dumneata!
(Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina.)
TREPLEV: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!... (O priveşte cum se îmbracă. Pauză.)
NINA: Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu mă însoţi. Mă duc singură... (Printre lacrimi.) Dă-mi puţină apă...
TREPLEV (îi dă să bea): Unde te duci acum?
NINA: în oraş. (Pauză.) Irina Nikolaevna e aici?
TREPLEV: Da... Joi, unchiul meu nu s-a simţit bine şi i-am telegrafiat să vină.
NLNA: De ce-mi spui că ai sărutat pămîntul pe care am călcat? Mai bine m-ai fi omorît! (Se apleacă pe masă.) Sînt atît de obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc... Să mă odih­nesc! (Ridicînd capul.) Sînt un pescăruş. Nu, nu e asta... Eu sînt actriţă... Da! (Auzind nsul ArkadineTşi al lui Tri-gorin sta sa asculte, apoi aleargă la uşa din stingă şise uităpe gaura cheii.) Şi el e aici!... (Se întoarce la Treplev.) Da, da... Nu face nimic... Da... El nu credea în teatru, rîdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu şi mi-am pierdut curajul... Şi-apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul meu... M-au copleşit ra^siihiaăriile, nimicurile, jucam fără viaţă... Nu~şţTănTce să fac cu mîinile şi cum să stau pe scenă, nu eram stăpînă pe vocea mea. Nu poţi înţelege starea asta, să^imţi-eă joci *i4dţEu — sînt un pescăruş. Nu, nu e asta...
73
*l îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit din întîmplare şi neavînd ce face l-a nimicit... l/ite un subiect pentru o scurtă povestire... Nu, nu-i asta... (îşi trece mina pe frunte.) Daspre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sînt ca atunci... Sînt o actriţă adevă­rată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sînt fruimasă^lŞi acum, de cînd sînt aici, am mers mult pe jos şi, tot umblînd, mam gîndit şi am simţit cum cu fie­care zi ce trece cresc puterile sufletului meur77 Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori-ea am juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălu­cirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi atunci cînd mă gîndesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă.
TREPLEV (trist): Ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe cîtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i chemarea mea! •
NINA (ascultînd): Ssst... Şi-acum plec!... Rămîi cu bine. Cînd voi fi actriţă mare, vino să mă vezi. îmi făgăduieşti? Şi-acum... (îistrînge mina). E tîrziu. Abia mă mai ţin pi­cioarele... Sînt istovită, mi-e foame...
TREPLEV: Rămîi, am să-ţi aduc de mîncare...
NINA: Nu, nu... Nu mă conduce. Ajung şi singură... Tră­sura e aproape... Aşadar, l-a adus şi pe el? Ei şi? Mi-e tot­una! Cînd îl vezi pe Trigorin, să nu-i spui nimic... îl iubesc, îl iubesc chiar mai mult decît înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... îl iubesc, îl iubesc cu patimă, pînă la deznădejde. Ce bine era înainte, Kostea! îţi mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, fericită, curată şi ce sim­ţăminte! Simţăminte ce semănau cu nişte flori gingaşe şi delicate! îţi aduci aminte... (Declamă.) „Oamenii, leii, vulturii şi potirnichile, renii cu coarne înrămurate, gîştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul, intr-un cuvînt toate vieţuitoa­rele, toate, toate s-au stins după ce au încheiat tristul ciclu al vieţii lor. Sint mii de veacuri de cînd pămîntul nu mai poartă nici o fiinţă vie, şi această biată lună în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipînd prin lunci şi cărăbu­şii nu se mai aui prin crînguri de tei..."
74
(îl îmbrăţişează şi iese repede pe uşa de sticlă.) TREPLEV (după o pauză): De n-ar întîlni-o cineva în parc şi de nu i-ar spune mamei! Asta ar putea-o supăra... (Timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese.)
DORN (încercînd să deschidă uşa d,in stingă): Ciudat. S-ar zice că uşa e încuiată. (Intră şi aşază scaunul la loc.) Cursă cu obstacole...
(Intră Arkadina, Polina Andreevna, după ele lakov cu
sticlele şi Masa, apoi Şamraev şi Trigorin.) ARKADINA: Pune-le aici, pe masă. Vinul roşu şi berea sînt pentru Boris Alexeevici. O să jucăm şi o să bem. Luaţi
Ioc, domnilor!
POLINA ANDREEVNA (către lakov): Serveşte şi ceaiul. (Aprinde luminările şi se aşază la masa de joc.)
ŞAMRAEV (îl duce pe Trigorin la dulap): Ăsta e obiectul despre care v-am vorbit... (Scoate din dulap pescăruşul îm­păiat.) Comanda dumneavoastră.
TRIGORIN (privind pescăruşul): Nu-mi aduc aminte! (Gîndindu-se.) Nu-mi aduc aminte!
(în dreapta, în spatele scenei, se aude o împuşcatulă. Toţi tresar.)
ARKADINA (speriată): Ce s-a întîmplat?
DORN: Nimic. O fi plesnit ceva în trusa mea cu medica­mente. Nu vă neliniştiţi. (Iese prin dreapta: peste o clipă se întoarce.) Asta era. A plesnit sticla cu eter. (Fredonează.) „Din nou în faţa ta stau fermecat"...
ARKADINA (se aşază la masă): Of, cum m-am speriat. Mi-am amintit de... (îşi acoperă faţa cu mîinile.) Am văzut negru înaintea ochilor...
DORN (frunzărind revista, către Trigorin): Acum două luni a fost publicat aici un articol... O scrisoare din America... Şi am vrut să te-ntreb între altele... (îl ia de talie şi-l duce în faţa rampei.) Deoarece chestiunea asta mă intere­sează foarte mult... (Cu glas scăzut.) Ia-o de-aici pe Irina Nikolaevna. Konstantin Gavrilovici s-a împuşcat...
Cortina