Maine dimineata la 1:30 ruleaza Profesorul de Jean Pierre la teatrul national Radiofonic.
1.30 Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • "Profesorul" de Jean Pierre Dopagne. Traducerea: Eugenia Anca Rotescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Attila Vizauer. Cu: Dan Tudor. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Redactor şi coordonator de proiect: Crenguţa Manea
sâmbătă, 22 august 2009
vineri, 21 august 2009
Rătăcirile Marelui Macabru - text Michel de Ghelderode
Maine dimineata la 1:30 la teatru radiofonic ruleaza Ratacirile Marelui Macabru.
1.30 Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • ”Rătăcirile Marelui Macabru” de Michel de Ghelderode. Traducerea Anca Măniuţiu. Regia artisticã şi adaptarea radiofonicã : Ilinca Stihi. În distribuţie : Zoltan - Octavian Butuc, Virgil Ogãşanu, Mihai Dinvale, Marius Chivu, Valeria Ogãşanu, Pavel Bartoş, Bogdan Caragea, Rodica Ionescu, Vitalie Bichir, Anca Bartoş, Roxana Florea, Dan Bobe. Regia de studio : Milica Creiniceanu. Regia muzicalã: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Luiza Mateescu. Înregistrare din 2005
1.30 Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • ”Rătăcirile Marelui Macabru” de Michel de Ghelderode. Traducerea Anca Măniuţiu. Regia artisticã şi adaptarea radiofonicã : Ilinca Stihi. În distribuţie : Zoltan - Octavian Butuc, Virgil Ogãşanu, Mihai Dinvale, Marius Chivu, Valeria Ogãşanu, Pavel Bartoş, Bogdan Caragea, Rodica Ionescu, Vitalie Bichir, Anca Bartoş, Roxana Florea, Dan Bobe. Regia de studio : Milica Creiniceanu. Regia muzicalã: Patricia Prundea. Regia tehnică: ing. Luiza Mateescu. Înregistrare din 2005
joi, 20 august 2009
Biografie - Nikolai Gogol
Nikolai Vasilievici Gogol (rusă Никола́й Васи́льевич Го́голь; (n. 19 martie 1809 - d. 4 martie 1852) a fost un prozator şi dramaturg rus.
Gogol s-a afirmat ca un scriitor care urmăreşte să redea adevărul vieţii, smulgând fără cruţare vălul somptuos de pe societatea nobiliaro-birocratică a timpului său.
1809: La 20 martie (stil vechi), în localitatea Sorocinţii Mari (ucr.Velikie Sorocinţy,rus.Bolşie Sorocinţî),se naşte Nikolai Vasilievici Gogol.
1830: În ianuarie traduce din franceză articolul "Despre comerţul ruşilor la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XII-lea" care este acceptat, dar nu şi publicat, de revista "Severnîi arhiv" ("Arhiva Nordului").
În numărul pe februarie şi martie al revistei „Otecestvennîe zapiski" ("Însemnări din patrie"), fără semnătură, i se tipăreşte povestirea Bisavriuk sau "Seara în ajun de Sînt-Ivan Kupala"; în lunile mai şi iunie frecventează Academia Artelor, unde studiază pictura.
La 18 decembrie, cenzura aprobă tipărirea almanahului Severnîe ţvetî na 1831 god ("Florile Nordului pe anul 1831") unde, cu semnătura „oooo", Gogol publică un capitol din romanul istoric neterminat Hatmanul.
1831: La 1 ianuarie apare primul număr al revistei "Literaturnaia gazeta" ("Gazeta literară"), unde, cu pseudonimul P. Glecik, Gogol publică un capitol din nuvela malorusă Mistreţul fioros şi, cu pseudonimul G. Ianov, articolul "Câteva idei despre predarea geografiei la copii".
La 16 ianuarie apare numărul 4 al aceleiaşi publicaţii, în care se tipăreşte articolul Femeia, prima scriere semnată cu numele de N. Gogol (în gimnaziu fusese cunoscut ca Gogol-Ianovski sau pur şi simplu, Ianovski,după numele străbunicului său Jan Gogol ).
Pe 20 mai, la o serată dată de Pletniov, Gogol face cunoştinţă cu Puşkin, cu care continuă să se vadă. În septembrie apare prima parte a Serilor în cătunul de lângă Dikanka.
1852: La 1 ianuarie, Gogol declară că volumul al doilea al Sufletelor moarte este gata. Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte.
La 4 februarie se hotărăşte să înceapă un post mai lung şi, după spusele doctorului care l-a îngrijit în ultimele zile, "şi-a întrerupt lucrul la corectură, reducându-şi la extrem hrana şi somnul". La 7 februarie se spovedeşte şi primeşte împărtăşania. Acelaşi doctor spune: „împărtăşania nu l-a calmat: a rămas la fel de posomorât, în ziua aceea n-a vrut să mănânce nimic: şi când, mai târziu, a mâncat o prescură, a început să-şi zică lacom, afurisit, nerăbdător şi s-a întristat foarte tare". La 10 februarie scrie ultima scrisoare, mamei. Refuză orice medicament şi posteşte în continuare. În noaptea de 11 spre 12 februarie arde manuscrisul volumului al doilea al Sufletelor moarte.
Moare la 21 februarie (4 martie - stil nou), la ora 8 dimineaţa.
La 25 februarie este înmormântat "unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova".
După închiderea mănăstirii de către regimul sovietic rămăşiţele sale au fost reînhumate la cimitirul Novodevicii.
Gogol s-a afirmat ca un scriitor care urmăreşte să redea adevărul vieţii, smulgând fără cruţare vălul somptuos de pe societatea nobiliaro-birocratică a timpului său.
1809: La 20 martie (stil vechi), în localitatea Sorocinţii Mari (ucr.Velikie Sorocinţy,rus.Bolşie Sorocinţî),se naşte Nikolai Vasilievici Gogol.
1830: În ianuarie traduce din franceză articolul "Despre comerţul ruşilor la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XII-lea" care este acceptat, dar nu şi publicat, de revista "Severnîi arhiv" ("Arhiva Nordului").
În numărul pe februarie şi martie al revistei „Otecestvennîe zapiski" ("Însemnări din patrie"), fără semnătură, i se tipăreşte povestirea Bisavriuk sau "Seara în ajun de Sînt-Ivan Kupala"; în lunile mai şi iunie frecventează Academia Artelor, unde studiază pictura.
La 18 decembrie, cenzura aprobă tipărirea almanahului Severnîe ţvetî na 1831 god ("Florile Nordului pe anul 1831") unde, cu semnătura „oooo", Gogol publică un capitol din romanul istoric neterminat Hatmanul.
1831: La 1 ianuarie apare primul număr al revistei "Literaturnaia gazeta" ("Gazeta literară"), unde, cu pseudonimul P. Glecik, Gogol publică un capitol din nuvela malorusă Mistreţul fioros şi, cu pseudonimul G. Ianov, articolul "Câteva idei despre predarea geografiei la copii".
La 16 ianuarie apare numărul 4 al aceleiaşi publicaţii, în care se tipăreşte articolul Femeia, prima scriere semnată cu numele de N. Gogol (în gimnaziu fusese cunoscut ca Gogol-Ianovski sau pur şi simplu, Ianovski,după numele străbunicului său Jan Gogol ).
Pe 20 mai, la o serată dată de Pletniov, Gogol face cunoştinţă cu Puşkin, cu care continuă să se vadă. În septembrie apare prima parte a Serilor în cătunul de lângă Dikanka.
1852: La 1 ianuarie, Gogol declară că volumul al doilea al Sufletelor moarte este gata. Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte.
La 4 februarie se hotărăşte să înceapă un post mai lung şi, după spusele doctorului care l-a îngrijit în ultimele zile, "şi-a întrerupt lucrul la corectură, reducându-şi la extrem hrana şi somnul". La 7 februarie se spovedeşte şi primeşte împărtăşania. Acelaşi doctor spune: „împărtăşania nu l-a calmat: a rămas la fel de posomorât, în ziua aceea n-a vrut să mănânce nimic: şi când, mai târziu, a mâncat o prescură, a început să-şi zică lacom, afurisit, nerăbdător şi s-a întristat foarte tare". La 10 februarie scrie ultima scrisoare, mamei. Refuză orice medicament şi posteşte în continuare. În noaptea de 11 spre 12 februarie arde manuscrisul volumului al doilea al Sufletelor moarte.
Moare la 21 februarie (4 martie - stil nou), la ora 8 dimineaţa.
La 25 februarie este înmormântat "unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat în pământul unei mănăstiri, cea a Sfântului Daniil din Moscova".
După închiderea mănăstirii de către regimul sovietic rămăşiţele sale au fost reînhumate la cimitirul Novodevicii.
Ambasadorul şi ambasadoarea
La ora 1:30 vineri dimineata la Teatru Radiofonic ruleaaz Ambasadorul şi ambasadoarea !
Teatru National radiofonic. Mari spectacole • „Ambasadorul şi ambasadoarea” de Mikko Heikinheimo. Traducerea de Silvia Kerim şi Florica Ionea. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Cezarina Udrescu. În distribuţie: Emilia Popescu, Adrian Pintea, Mircea Rusu, Andreea Bibiri, Mircea Constantinescu, Veronica Gheorghe, Adina Andrei, Andreea Păduraru, Pavel Bartoş, Orodel Olaru, Costin Enache. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: Vasile Manta.
Teatru National radiofonic. Mari spectacole • „Ambasadorul şi ambasadoarea” de Mikko Heikinheimo. Traducerea de Silvia Kerim şi Florica Ionea. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Cezarina Udrescu. În distribuţie: Emilia Popescu, Adrian Pintea, Mircea Rusu, Andreea Bibiri, Mircea Constantinescu, Veronica Gheorghe, Adina Andrei, Andreea Păduraru, Pavel Bartoş, Orodel Olaru, Costin Enache. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: Vasile Manta.
Ambasadorul şi ambasadoarea
Teatru National radiofonic. Mari spectacole • „Ambasadorul şi ambasadoarea” de Mikko Heikinheimo. Traducerea de Silvia Kerim şi Florica Ionea. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Cezarina Udrescu. În distribuţie: Emilia Popescu, Adrian Pintea, Mircea Rusu, Andreea Bibiri, Mircea Constantinescu, Veronica Gheorghe, Adina Andrei, Andreea Păduraru, Pavel Bartoş, Orodel Olaru, Costin Enache. Redactor: Domnica Ţundrea. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: Vasile Manta.
Mantaua - text Nikolai Vasilievici Gogol
Piesa este destul de frumoasa, insa nu foarte ! Spre sfarsitul piesei piesa ia o intorsatura neasteptata.
Totul incepe cu o familie de functionari de rang inalt, care vorbesc despre un om prapadit si vai mama lui. Numele lui este Akaki Akakievici Başmacikin,iar pe numele lui aveau sa se faca foarte multe glume nesarate, acesta raspunzand doar cu "De ce ma necajiti ? Lasati-ma in pace!"
Akaki era doar un simplu functionar titular, un copiator, insa nimeni nu i se adresa cu respect. Era traumatizat din cauza aceasta, seful lui, de fiecare data i se adresa foarte brutal "Copie Akaki!". Pe seama mantalei lui se faceau deasemenea foarte multe glume.
Akaki era un om sarac, traia cu doar 400 de ruble pe an, si reusea sa se intretina. Mantaua lui era foarte rara acum, nu il mai apara deloc de ger, iar lumea ii zicea ca umbla in capot, nu in manta.
Dupa ceva timp, se hotaraste sa se duca la croitor, la Petrovici. Akaki, dorea doar cateva petice si cu doua ruble sa rezolve treaba. Insa Petrovici avea alte ganduri, nu dorea cu nici un chip sa ii faca mantaua, pentru ca ar fi in van.
Dupa ceva timp si ceva calcule, Akaki hotaraste sa isi faca o manta noua, dupa cateva sacrificii se duce la Petrovici si impreuna merg sa cumpere stofa si materiale.
Dupa doua saptamani, Akaki are manta noua, iar tot departamentul lui il trateaza altfel. Colegii de breasla, il intreaba daca nu "uda" mantaua, insa Akaki e salvat de clopotel, seful lui da o serata iar acolo va merge si Akaki.
La petrecere, Akaki, bea si cinsteste cu ceilalti oameni, insa pleaca pe la miezul noptii pe furis, ca sa nu il opreasca cineva. In drum spre casa, este jefuit de doi oameni, iar mantaua ii ieste furata.
Speriat, isteric, suparat se duce acasa. Plin de degeraturi si umflat de la lovituri, aceasta incearca sa se duca la politie, dar colegii de breasla il sfatuiesc sa se duca la persoana "importanta".
Persoana "importanta" era seful politiei, dar acesta, in loc sa il ajute cu ceva, ii face o moroala si dojeneala de toate zilele, incat Akaki, face o criza de isterie si acolo.
Akaki ajunge acasa suparat si face o criza de isterie, vorbin prostii si injurand, dar continuand sa spuna variabil "excelenta". Nu dureaza mult si decedeaza.
Povestea se incheie cu fantoma lui Akaki, care vaneaza pe strada mantalele a mai multor oameni si speriandu-i de moarte. Ultima data ii ia mantaua persoanei "importante".
Totul incepe cu o familie de functionari de rang inalt, care vorbesc despre un om prapadit si vai mama lui. Numele lui este Akaki Akakievici Başmacikin,iar pe numele lui aveau sa se faca foarte multe glume nesarate, acesta raspunzand doar cu "De ce ma necajiti ? Lasati-ma in pace!"
Akaki era doar un simplu functionar titular, un copiator, insa nimeni nu i se adresa cu respect. Era traumatizat din cauza aceasta, seful lui, de fiecare data i se adresa foarte brutal "Copie Akaki!". Pe seama mantalei lui se faceau deasemenea foarte multe glume.
Akaki era un om sarac, traia cu doar 400 de ruble pe an, si reusea sa se intretina. Mantaua lui era foarte rara acum, nu il mai apara deloc de ger, iar lumea ii zicea ca umbla in capot, nu in manta.
Dupa ceva timp, se hotaraste sa se duca la croitor, la Petrovici. Akaki, dorea doar cateva petice si cu doua ruble sa rezolve treaba. Insa Petrovici avea alte ganduri, nu dorea cu nici un chip sa ii faca mantaua, pentru ca ar fi in van.
Dupa ceva timp si ceva calcule, Akaki hotaraste sa isi faca o manta noua, dupa cateva sacrificii se duce la Petrovici si impreuna merg sa cumpere stofa si materiale.
Dupa doua saptamani, Akaki are manta noua, iar tot departamentul lui il trateaza altfel. Colegii de breasla, il intreaba daca nu "uda" mantaua, insa Akaki e salvat de clopotel, seful lui da o serata iar acolo va merge si Akaki.
La petrecere, Akaki, bea si cinsteste cu ceilalti oameni, insa pleaca pe la miezul noptii pe furis, ca sa nu il opreasca cineva. In drum spre casa, este jefuit de doi oameni, iar mantaua ii ieste furata.
Speriat, isteric, suparat se duce acasa. Plin de degeraturi si umflat de la lovituri, aceasta incearca sa se duca la politie, dar colegii de breasla il sfatuiesc sa se duca la persoana "importanta".
Persoana "importanta" era seful politiei, dar acesta, in loc sa il ajute cu ceva, ii face o moroala si dojeneala de toate zilele, incat Akaki, face o criza de isterie si acolo.
Akaki ajunge acasa suparat si face o criza de isterie, vorbin prostii si injurand, dar continuand sa spuna variabil "excelenta". Nu dureaza mult si decedeaza.
Povestea se incheie cu fantoma lui Akaki, care vaneaza pe strada mantalele a mai multor oameni si speriandu-i de moarte. Ultima data ii ia mantaua persoanei "importante".
miercuri, 19 august 2009
Biografie - Luigi Pirandello
Cateva cuvinte despre Luigi Pirandello.
S-a născut în 1867 în Sicilia, la Girgenti (azi Agrigento) într-o familie înstărită. Tatăl, antreprenor al unor mine de sulf – luptase în armata lui Garibaldi şi se căsătorise în 1863 cu Caterina Ricci–Gramitto, sora unui camarad de arme –, şi-ar fi dorit ca fiul să intre în afaceri, dar Luigi e atras de literatură, după absolvirea cursului liceal îşi începe studiile universitare la Facultatea de litere a Universităţii din Palermo, de unde se transferă la Universitatea din Roma (1888) pentru ca din 1889 să-şi continue studiile în Germania, la Bonn, susţinându-şi în limba germană teza de licenţă cu un subiect de dialectologie italiană (1891). În 1889 publică la Palermo, prima culegere de versuri, Mal giocondo (Veselul întristat). În Germania traduce în italiană Elegiile romane ale lui Goethe şi compune Elegiile renane.
Accidentul produs în 1903 la mina de sulf a tatălui său declanşează un şir de nenorociri în viaţa scriitorului: soţia lui suferă o pareză care va lăsa grave sechele psihice (în 1919 va fi internata într-un ospiciu), situaţia financiară devine precară, ajunge în pragul sinuciderii.
În 1934 primeşte Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1936, iar familia se supune dispoziţiilor sale testamentare: "Când voi muri, să nu mă îmbrăcaţi, înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă-nsoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeţi-mă."
Piese de teatru
* Şase personaje în cautarea unui autor (1921)
* Henric al IV-lea (1922)
* Liola
* Lumie de Sicilia (Arome siciliene)
* Aşa e (dacă vi se pare)
* Voluptatea onoarei (1917),
* Uriaşii munţilor (piesă neterminată) (1936).
S-a născut în 1867 în Sicilia, la Girgenti (azi Agrigento) într-o familie înstărită. Tatăl, antreprenor al unor mine de sulf – luptase în armata lui Garibaldi şi se căsătorise în 1863 cu Caterina Ricci–Gramitto, sora unui camarad de arme –, şi-ar fi dorit ca fiul să intre în afaceri, dar Luigi e atras de literatură, după absolvirea cursului liceal îşi începe studiile universitare la Facultatea de litere a Universităţii din Palermo, de unde se transferă la Universitatea din Roma (1888) pentru ca din 1889 să-şi continue studiile în Germania, la Bonn, susţinându-şi în limba germană teza de licenţă cu un subiect de dialectologie italiană (1891). În 1889 publică la Palermo, prima culegere de versuri, Mal giocondo (Veselul întristat). În Germania traduce în italiană Elegiile romane ale lui Goethe şi compune Elegiile renane.
Accidentul produs în 1903 la mina de sulf a tatălui său declanşează un şir de nenorociri în viaţa scriitorului: soţia lui suferă o pareză care va lăsa grave sechele psihice (în 1919 va fi internata într-un ospiciu), situaţia financiară devine precară, ajunge în pragul sinuciderii.
În 1934 primeşte Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1936, iar familia se supune dispoziţiilor sale testamentare: "Când voi muri, să nu mă îmbrăcaţi, înfăşuraţi-mă într-un cearşaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Şi nimeni să nu mă-nsoţească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeţi-mă."
Piese de teatru
* Şase personaje în cautarea unui autor (1921)
* Henric al IV-lea (1922)
* Liola
* Lumie de Sicilia (Arome siciliene)
* Aşa e (dacă vi se pare)
* Voluptatea onoarei (1917),
* Uriaşii munţilor (piesă neterminată) (1936).
Piesa de teatru : Mantaua
Asta ruleaza diseara la Radio Cultural in cadrul emisiunii Teatru Radiofonic.
Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • „Mantaua” de N. V. Gogol. Dramatizare de Puşa Roth. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Dan Condurache, Petre Moraru, Ion Chelaru, Gh. Buznea, Papil Panduru, Sorin Gheorghiu, Nicolae Călugăriţa, Mihai Călugăriţa, Gh. Pufulete. Regia de studio: Janina Dicu. Muzică originală de George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2004
O sa o povestesc maine ce retin din ea.
Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • „Mantaua” de N. V. Gogol. Dramatizare de Puşa Roth. Regia artistică: Cristian Munteanu. În distribuţie: Virgil Ogăşanu, Tamara Buciuceanu, Mircea Albulescu, Alexandru Repan, Virginia Mirea, Julieta Strâmbeanu, Petre Lupu, Mircea Constantinescu, Dan Condurache, Petre Moraru, Ion Chelaru, Gh. Buznea, Papil Panduru, Sorin Gheorghiu, Nicolae Călugăriţa, Mihai Călugăriţa, Gh. Pufulete. Regia de studio: Janina Dicu. Muzică originală de George Marcu. Regia tehnică: Mihnea Chelaru. Prezintă: Costin Tuchilă. Înregistrare din 2004
O sa o povestesc maine ce retin din ea.
Pe asta nam vazut-o !
Da! Imi cer scuze, dar nu am audiat aseara partea a - II - a din Numele Trandafirului de Umberto Eco. Stiu doar ca abatele avea o implicatie mare in crime.
marți, 18 august 2009
Numele trandafirului - Umberto Eco Partea II
1.30 Teatru National Radiofonic. Mari spectacole • „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Partea a II-a.
Traducerea: Florin Chiriţescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Grigore Gonţa. În distribuţie: Radu Beligan, Mihai Călin, Constantin Dinulescu, Gheorghe Dinică, Alfred Demetriu, Alexandru Georgescu, George Motoi, Eusebiu Ştefănescu, Bogdan Muşatescu, Valentin Uritescu, Grigore Nagacevschi, George Călin, Dragoş Ionescu, Mircea Cojan, Adrian Negru, Andrei Duban, Silviana Ionescu, Liviu Crăciun, Mircea Albulescu, Andrei Ionescu, Răzvan Popa. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Anton Şuteu. Regia tehnică: Vasile Manta si Nicolae Basov. Redactor: Marina Spalas
Traducerea: Florin Chiriţescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Grigore Gonţa. În distribuţie: Radu Beligan, Mihai Călin, Constantin Dinulescu, Gheorghe Dinică, Alfred Demetriu, Alexandru Georgescu, George Motoi, Eusebiu Ştefănescu, Bogdan Muşatescu, Valentin Uritescu, Grigore Nagacevschi, George Călin, Dragoş Ionescu, Mircea Cojan, Adrian Negru, Andrei Duban, Silviana Ionescu, Liviu Crăciun, Mircea Albulescu, Andrei Ionescu, Răzvan Popa. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Anton Şuteu. Regia tehnică: Vasile Manta si Nicolae Basov. Redactor: Marina Spalas
Numele trandafirului - Umberto Eco Partea I Pareri
Piesa a fost foarte buna. Astept cu nerabdare partea a II a din seara aceasta.
Pentru cei ce nu stiu despre ce este vorba in aceasta piesa, o sa va spun pe scurt.
Este vorba despre o manastire, o abatie, in care se petrec cateva crime stranii. Prima crima este cea a lui Adelmo iar in rezolvarea acestor crime intervine Guglielmo si cu ucenicul sau.
Dupa cum ziceam prima crima a fost savarsita intr-un mod odios, defapt nu se stie exact daca a fost crima sau sinucidere. Adelmo a fost gasit jos, ca si cum s-ar fi aruncat de la etaj, dar inteligenta lui Guglielmo a stralucit si si-a dat seama ca acesta nu s-a sinucis, pentru ca a fost imormantat crestineste.
A doua crima se petrece noaptea, corpul lui Ventio (parca asa il cheama, prea multa informatie deodata si nu retin chiar tot) a fost gasit langa biblioteca.
Acesta biblioteca este foarte misterioasa, ambele crime au legatura cu aceasta biblioteca in care Guglielmo nu are voie sa intre. Doar bibliotecarul si cei 3 si ajutorul de bibliotecar au voie sa intre aici, plus trei translatori.
Toti cei care au fost pe langa biblioteca au raportat draci si alte lucruri diavolesti.
Nu era nimic de facut, astfel, Guglielmo trebuie sa intre in biblioteca. In intuneric bezna, zaresc pe cineva, la graba trebuie sa ia o decizie importanta, daca sa stinga felinarul sau nu. Stingerea felinarului era importanta, deoarece cel care era in biblioteca nu ii mai putea localiza, dar si invers.
Ucenicul lui Guglielmo hotaraste sa mearga el inainte, cu toate ca ii era o frica foarte mare, dar era mai sprinten. Guglielmo il gaseste mai tarziu, cazut jos, incostient.
Inconstienta era din cauza faptului ca cineva a pus ceva ierburi miracoloase in lampa care dau "naluciri" (halucinatii). Lucru care avea sa dovedeasca de unde veneau acele "lucruri dracesti".
Partea I se incheie cu amorul ucenicului in biblioteca cu o fata pe care o gaseste acolo. El decide sa intre singur in biblioteca, cu toate ca inima ii sarea din piept de frica, pentru ca sa isi dovedeasca ca se poate descurca fara ajutorul lui Guglielmo. Astfel intalneste o tanara, care se presupune ca este o femeie care are nevoie de mancare si intretine relatii sexuale cu unii dintre calugari.
Diseara partea II.
Pentru cei ce nu stiu despre ce este vorba in aceasta piesa, o sa va spun pe scurt.
Este vorba despre o manastire, o abatie, in care se petrec cateva crime stranii. Prima crima este cea a lui Adelmo iar in rezolvarea acestor crime intervine Guglielmo si cu ucenicul sau.
Dupa cum ziceam prima crima a fost savarsita intr-un mod odios, defapt nu se stie exact daca a fost crima sau sinucidere. Adelmo a fost gasit jos, ca si cum s-ar fi aruncat de la etaj, dar inteligenta lui Guglielmo a stralucit si si-a dat seama ca acesta nu s-a sinucis, pentru ca a fost imormantat crestineste.
A doua crima se petrece noaptea, corpul lui Ventio (parca asa il cheama, prea multa informatie deodata si nu retin chiar tot) a fost gasit langa biblioteca.
Acesta biblioteca este foarte misterioasa, ambele crime au legatura cu aceasta biblioteca in care Guglielmo nu are voie sa intre. Doar bibliotecarul si cei 3 si ajutorul de bibliotecar au voie sa intre aici, plus trei translatori.
Toti cei care au fost pe langa biblioteca au raportat draci si alte lucruri diavolesti.
Nu era nimic de facut, astfel, Guglielmo trebuie sa intre in biblioteca. In intuneric bezna, zaresc pe cineva, la graba trebuie sa ia o decizie importanta, daca sa stinga felinarul sau nu. Stingerea felinarului era importanta, deoarece cel care era in biblioteca nu ii mai putea localiza, dar si invers.
Ucenicul lui Guglielmo hotaraste sa mearga el inainte, cu toate ca ii era o frica foarte mare, dar era mai sprinten. Guglielmo il gaseste mai tarziu, cazut jos, incostient.
Inconstienta era din cauza faptului ca cineva a pus ceva ierburi miracoloase in lampa care dau "naluciri" (halucinatii). Lucru care avea sa dovedeasca de unde veneau acele "lucruri dracesti".
Partea I se incheie cu amorul ucenicului in biblioteca cu o fata pe care o gaseste acolo. El decide sa intre singur in biblioteca, cu toate ca inima ii sarea din piept de frica, pentru ca sa isi dovedeasca ca se poate descurca fara ajutorul lui Guglielmo. Astfel intalneste o tanara, care se presupune ca este o femeie care are nevoie de mancare si intretine relatii sexuale cu unii dintre calugari.
Diseara partea II.
luni, 17 august 2009
Numele trandafirului - Umberto Eco Partea I
In seara aceasta la Radio Cultural, puteti asculta o piesa de teatru adaptata, Numele Trandafirului - Umberto Eco partea I.
Piesa incepe de la 1 : 30 si dureaza pana la 3 : 30.
Despre :
1.30 Teatrul National Radiofonic. Mari spectacole • . „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Partea I. Traducerea: Florin Chiriţescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Grigore Gonţa. În distribuţie: Radu Beligan, Mihai Călin, Constantin Dinulescu, Gheorghe Dinică, Alfred Demetriu, Alexandru Georgescu, George Motoi, Eusebiu Ştefănescu, Bogdan Muşatescu, Valentin Uritescu, Grigore Nagacevschi, George Călin, Dragoş Ionescu, Mircea Cojan, Adrian Negru, Andrei Duban, Silviana Ionescu, Liviu Crăciun, Mircea Albulescu, Andrei Ionescu, Răzvan Popa. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Anton Şuteu. Regia tehnică: Vasile Manta si Nicolae Basov. Redactor: Marina Spalas
Frecvente pe care puteti asculta radio-ul sunt :
Alexandria
89,7
Arad-Siria
106,8
Bacau
101,8
Balota-Tr. Severin
105.8
Baneasa-Dobrogea Sud
89.1
Bârlad
102,8
Bihor
105,8
Brasov
105
Bucegi-Costila
104,1
Bistrita
101,3
Borsec
98,4
Botosani
100,8
Bucuresti-Herastrau
101,3
Buzau-Istrita
103,7
Calafat-Plenita
101.1
Cerbu-Novaci
89.5
Comanesti
101.4
Cozia
102.5
Feleac-Cluj
101
Giurgiu
102,6
Harghita
106,8
Heniu
101.3
Iasi
103,1
Mahmudia
102
Mangalia
92.7
Mg.Boiu
105
Mg.Odobesti-Focsani
101
Mogosa-Baia Mare
100.1
Oradea
96,1
Parang-Petrosani
90.6
Piatra Neamt
100,3
Rarau
98.7
Saveni-Botosani
106
Sibiu-Oncesti
103, 7
Suceava
101,6
Târgu-Mures
104,9
Topolog-Tulcea
103
Tulcea
105.4
Urseni-Timisoara
100,7
Vacareni-Galati
101,6
Varatec
100.8
Vaslui
102,4
Vatra Dornei
107,7
Zalau
105
Auditie placuta !
Piesa incepe de la 1 : 30 si dureaza pana la 3 : 30.
Despre :
1.30 Teatrul National Radiofonic. Mari spectacole • . „Numele trandafirului” de Umberto Eco. Partea I. Traducerea: Florin Chiriţescu. Adaptarea radiofonică şi regia artistică: Grigore Gonţa. În distribuţie: Radu Beligan, Mihai Călin, Constantin Dinulescu, Gheorghe Dinică, Alfred Demetriu, Alexandru Georgescu, George Motoi, Eusebiu Ştefănescu, Bogdan Muşatescu, Valentin Uritescu, Grigore Nagacevschi, George Călin, Dragoş Ionescu, Mircea Cojan, Adrian Negru, Andrei Duban, Silviana Ionescu, Liviu Crăciun, Mircea Albulescu, Andrei Ionescu, Răzvan Popa. Regia de studio: Janina Dicu. Muzica originală: Anton Şuteu. Regia tehnică: Vasile Manta si Nicolae Basov. Redactor: Marina Spalas
Frecvente pe care puteti asculta radio-ul sunt :
Alexandria
89,7
Arad-Siria
106,8
Bacau
101,8
Balota-Tr. Severin
105.8
Baneasa-Dobrogea Sud
89.1
Bârlad
102,8
Bihor
105,8
Brasov
105
Bucegi-Costila
104,1
Bistrita
101,3
Borsec
98,4
Botosani
100,8
Bucuresti-Herastrau
101,3
Buzau-Istrita
103,7
Calafat-Plenita
101.1
Cerbu-Novaci
89.5
Comanesti
101.4
Cozia
102.5
Feleac-Cluj
101
Giurgiu
102,6
Harghita
106,8
Heniu
101.3
Iasi
103,1
Mahmudia
102
Mangalia
92.7
Mg.Boiu
105
Mg.Odobesti-Focsani
101
Mogosa-Baia Mare
100.1
Oradea
96,1
Parang-Petrosani
90.6
Piatra Neamt
100,3
Rarau
98.7
Saveni-Botosani
106
Sibiu-Oncesti
103, 7
Suceava
101,6
Târgu-Mures
104,9
Topolog-Tulcea
103
Tulcea
105.4
Urseni-Timisoara
100,7
Vacareni-Galati
101,6
Varatec
100.8
Vaslui
102,4
Vatra Dornei
107,7
Zalau
105
Auditie placuta !
RĂZBUNARE PE CULOAR - text teatru Comedie
(comedie nerealistă într-un act)
PERSONAJELE:
LIVIDU’
SPERIOSU’
ZUZI
FOXY
VERSESCU
scena 1
(Interiorul unei vile, pe un coridor care duce la baie, trece un bărbat. Aude o voce care-l sperie.)
LIVIDU’: Bună seara...
(Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.)
SPERIOSU’ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă...
LIVIDU’: Aştept pe cineva.
SPERIOSU’: Persoana care e la toaletă?
LIVIDU’: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc.
SPERIOSU’: Ştii ceva domnule? Şi eu caut companie… Ce linişte s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevesteşte nimic bun. O fi liniştea dinainte de furtună?
LIVIDU’: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred.
SPERIOSU’: De ce?
LIVIDU’: Urlă câinii. E lună plină. E senin.
SPERIOSU’: Nu domnule, n-ai înţeles, metaforic vorbind, ni se pregăteşte ceva?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Ce sigur sunteţi! Probabil dumneavoastră sunteţi cel care pregătiţi surpriza despre care se vorbeşte. De aceea staţi aici. Sau aşteptaţi la baie?(pauză) N-au mai rămas mulţi. Dar ce aveţi? Sunteţi foarte palid...
LIVIDU’: Din cauza întunericului.
(SPERIOSU’ îl scrutează cu privirea.)
LIVIDU’: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine?
SPERIOSU’: Vai, mie domnule? Dacă aţi ştii! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de asta, am trecut...eh, dacă aţi ştii...
LIVIDU’: Ce să ştiu?
SPERIOSU’: Că şi mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitaţi-vă la mine ce culoare am, ce ziceţi? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am seriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul.
(Brusc se deschide uşa care dă înspre interiorul vilei şi se aude o muzică puternică. SPERIOSU’ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide uşa la loc spunând: E curent.)
SPERIOSU’: Vai domnule, scuzaţi-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniştii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere.
LIVIDU’: Nereuşită petrecere.
SPERIOSU’: Da, cum spuneţi, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereuşită.
LIVIDU’: Aţi venit de mult?
SPERIOSU’: De multişor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece şi nu-mi mai pasă. Ca să vă daţi seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire.
LIVIDU’: Vă ascult.
SPERIOSU’: Dar sunteţi aşa de palid şi slab...( Îl priveşte îngrijorat pe LIVIDU’ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă.
LIVIDU’ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt aşa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că şi eu am probleme cu digestia.
SPERIOSU’: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veţi afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteţi aşa de slab…!
LIVIDU’ (râde): A, imposibil, nu vă faceţi griji !
SPERIOSU’: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem şocuri.
LIVIDU’: Ce ai putea să-mi marturiseşti încât să mă înfricoşeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Eşti criminal? ( Râde singur la gluma lui.)
SPERIOSU’ (indignat): Cum poţi să crezi aşa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiţi să te tutuiesc? (revenind) Mă jigneşti, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata.
LIVIDU’: Eşti homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz şi eu.
SPERIOSU’: Bine, dacă n-ai reuşit să ghiceşti am să încerc să-ţi arăt.
(Îl priveşte pătrunzător şi îndelung pe LIVIDU’.)
LIVIDU’: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ai văzut o stafie?
SPERIOSU’: Asta e domnule, bravo!
LIVIDU’ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Nu...invers.
LIVIDU’: Nu crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Domnule să te iau altfel, îţi par om, nu?
LIVIDU’: Evident.
SPERIOSU’: Ei bine, nu sunt om.
LIVIDU’ (plictisit deja): Da' ce eşti?
SPERIOSU’: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o!
LIVIDU’ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă?
SPERIOSU’ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU’: De ce să mă speriu?
SPERIOSU’: Pentru că sunt fantomă.
( Aşteaptă reacţia lui LIVIDU’ care tace.)
SPERIOSU’ (insistă): Stafie.
LIVIDU’ (într-un târziu): Şi?
SPERIOSU’ (neîntelegând şi pierzându-şi răbdarea): Cum… şi?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit şi acum bântui această casă!
(LIVIDU’ îl priveşte nedumerit.)
SPERIOSU’: Înţelegi? Ba ha hau!
LIVIDU’: Am înţeles asta, nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie frică.
SPERIOSU’: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome.
LIVIDU’: Da, oamenilor probabil.
SPERIOSU’: Ce, dumneata nu eşti om?
LIVIDU’: Nu.
SPERIOSU’ (ironic): A ! Am înţeles, eşti dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară.
LIVIDU’ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înţelegi.
SPERIOSU’: Ce să înţeleg?
LIVIDU’: Şi eu sunt fantomă.
SPERIOSU’ (rămâne stupefiat): Poftim?! Eşti fantomă?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Adică ai murit şi acum bântui această casă?
LIVIDU’: Exact.
SPERIOSU’: Aaaaaa! (Ţipă disperat.)
LIVIDU’: Ce-ai păţit omule?
SPERIOSU’ (respiră greu): Era să fac un infarct.
LIVIDU’: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Şi apoi cum să faci infarct? Alo! Trezeşte-te, eşti mort!
SPERIOSU’: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată.
LIVIDU’: De când eşti mort?
SPERIOSU’: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni?
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct.
LIVIDU’: Cauza?SPERIOSU’: Infarct!
LIVIDU’: Cauza infarctului…(se stăpâneşte să-i spună: boule!) ?
SPERIOSU’: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi.
LIVIDU’: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii.
SPERIOSU’: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înţelegi? Vezi domnule cum era viaţa asta, aparenţa era sarea şi piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Da' cum te chema înainte să...?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Nu vrei să vorbeşti despre asta. Îţi face rău?
LIVIDU’: Sunt stafie, nu mi-e rău.
SPERIOSU’: Nu ai reminiscenţe de sentimente şi senzaţii?
LIVIDU’: Ba da.
SPERIOSU’: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal?
LIVIDU’: Absolut normal.
SPERIOSU’: Domnule, eu credeam că mori şi gata!
LIVIDU’: Te-ai înşelat. În momentul morţii creierul descarcă informaţia stocată şi vibraţiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simţim nimic.
SPERIOSU’: Auzi, da' un semn ai?
LIVIDU’: Ce semn?
SPERIOSU’: Nu laşi nici un semn pe unde treci?
LIVIDU’: Ba da, o pisică moartă.
SPERIOSU’: Şi câinii morţi?
LIVIDU’: Nu sunt eu.
SPERIOSU’: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, şoseaua e plină de câini morţi.
LIVIDU’: Sunt loviţi de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei îşi pierd frânele şi se opresc direct în ea. E ca şi cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcţia e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, şi vezi, şi-a păstrat toate trei etajele. Faţada e cam sifonată.
SPERIOSU’: În schimb interiorul...ţâţă de mâţă! De unde are atâţia bani un amărât de făcător de rime? (vorbeşte cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providenţial va dărâma casa cu tot cu ei şi vor sfârşi sub dărâmături?
LIVIDU’: Vezi, nu ştii nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse şi îl ţine pe SPERIOSU’ în suspans.) Asta întreţine distracţia, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe şosea senzori de vibraţie şi când calculatorul le spune că se apropie o maşină mai grea de două tone, se dă alarma şi toată lumea se retrage în pivniţă, pe întuneric, cu un pahar de şampanie, cu o femeie în braţe...
PERSONAJELE:
LIVIDU’
SPERIOSU’
ZUZI
FOXY
VERSESCU
scena 1
(Interiorul unei vile, pe un coridor care duce la baie, trece un bărbat. Aude o voce care-l sperie.)
LIVIDU’: Bună seara...
(Un alt bărbat iese din umbră. E cel care a vorbit.)
SPERIOSU’ (tresare): Vai, domnule, ce m-ai speriat! Ce stai ascuns în întuneric? Unul mai slab de inimă...
LIVIDU’: Aştept pe cineva.
SPERIOSU’: Persoana care e la toaletă?
LIVIDU’: Cineva pe care să...cineva cu care să... conversez. Mă plictisesc.
SPERIOSU’: Ştii ceva domnule? Şi eu caut companie… Ce linişte s-a lăsat dintr-o dată. Nu prevesteşte nimic bun. O fi liniştea dinainte de furtună?
LIVIDU’: Nu mă pricep la meteorologie, dar nu cred.
SPERIOSU’: De ce?
LIVIDU’: Urlă câinii. E lună plină. E senin.
SPERIOSU’: Nu domnule, n-ai înţeles, metaforic vorbind, ni se pregăteşte ceva?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Ce sigur sunteţi! Probabil dumneavoastră sunteţi cel care pregătiţi surpriza despre care se vorbeşte. De aceea staţi aici. Sau aşteptaţi la baie?(pauză) N-au mai rămas mulţi. Dar ce aveţi? Sunteţi foarte palid...
LIVIDU’: Din cauza întunericului.
(SPERIOSU’ îl scrutează cu privirea.)
LIVIDU’: V-am zărit o tresărire. Vă e teamă de mine?
SPERIOSU’: Vai, mie domnule? Dacă aţi ştii! Mie nu-mi mai e teamă niciodată, am trecut de asta, am trecut...eh, dacă aţi ştii...
LIVIDU’: Ce să ştiu?
SPERIOSU’: Că şi mie mi se întâmplă tot mai des să fiu palid, de la ficat probabil, ia uitaţi-vă la mine ce culoare am, ce ziceţi? Pământie. Nu mănânc ce trebuie, nu mai pot mânca ce trebuie, eh… asta e. La început m-am seriat dar cu timpul cu toate se deprinde omul.
(Brusc se deschide uşa care dă înspre interiorul vilei şi se aude o muzică puternică. SPERIOSU’ tresare speriat. Se aud voci, zarvă. Cineva închide uşa la loc spunând: E curent.)
SPERIOSU’: Vai domnule, scuzaţi-mă, m-a luat prin surprindere, din cauza liniştii care se lăsase parcă uitasem că ne aflăm la o petrecere.
LIVIDU’: Nereuşită petrecere.
SPERIOSU’: Da, cum spuneţi, de mult n-am mai luat parte la o petrecere atât de nereuşită.
LIVIDU’: Aţi venit de mult?
SPERIOSU’: De multişor. Nu pot spune mult. În ultima vreme nici nu mai pot evalua timpul ca atare. El trece şi nu-mi mai pasă. Ca să vă daţi seama despre ce-i vorba va trebui să vă fac o marturisire.
LIVIDU’: Vă ascult.
SPERIOSU’: Dar sunteţi aşa de palid şi slab...( Îl priveşte îngrijorat pe LIVIDU’ dar apoi devine din ce în ce mai agitat.) Nu mai pot, trebuie să vă fac această mărturisire dar mi-e teamă.
LIVIDU’ (sigur pe sine): Nu vă fie teamă de mine, sunt aşa costeliv, scheletic, nu? Înspăimântător? Pentru că şi eu am probleme cu digestia.
SPERIOSU’: Nu, nu mi-e teamă pentru mine, mi-e teamă pentru dumneavoastră, să nu vi se întample ceva când veţi afla, un infarct miocardic sau cerebral. Sunteţi aşa de slab…!
LIVIDU’ (râde): A, imposibil, nu vă faceţi griji !
SPERIOSU’: Nu spune imposibil domnule pentru că la noi oamenii, orice e posibil, mai ales dacă avem şocuri.
LIVIDU’: Ce ai putea să-mi marturiseşti încât să mă înfricoşeze într-atât? Nu-mi spune, lasă-mă să ghicesc, începe să devină distractiv. Eşti criminal? ( Râde singur la gluma lui.)
SPERIOSU’ (indignat): Cum poţi să crezi aşa ceva domnule? (schimbând tonul în servile) Îmi permiţi să te tutuiesc? (revenind) Mă jigneşti, nu te supăra dar dacă ai asemenea păreri nici nu mai stau de vorbă cu dumneata.
LIVIDU’: Eşti homosexual? Sado? Maso? Hai, nu te supăra, tocmai acum când începusem să mă amuz şi eu.
SPERIOSU’: Bine, dacă n-ai reuşit să ghiceşti am să încerc să-ţi arăt.
(Îl priveşte pătrunzător şi îndelung pe LIVIDU’.)
LIVIDU’: Ce te uiţi aşa la mine de parcă ai văzut o stafie?
SPERIOSU’: Asta e domnule, bravo!
LIVIDU’ (zâmbind): Ce, crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Nu...invers.
LIVIDU’: Nu crezi că-s stafie?
SPERIOSU’: Domnule să te iau altfel, îţi par om, nu?
LIVIDU’: Evident.
SPERIOSU’: Ei bine, nu sunt om.
LIVIDU’ (plictisit deja): Da' ce eşti?
SPERIOSU’: Fantomă. Eh, asta e ! Am spus-o!
LIVIDU’ (jucând mirarea): Chiaaaaaar? Dumneataaa? Fantooomă?
SPERIOSU’ (mândru): Da, eu. Nu te sperii?
LIVIDU’: De ce să mă speriu?
SPERIOSU’: Pentru că sunt fantomă.
( Aşteaptă reacţia lui LIVIDU’ care tace.)
SPERIOSU’ (insistă): Stafie.
LIVIDU’ (într-un târziu): Şi?
SPERIOSU’ (neîntelegând şi pierzându-şi răbdarea): Cum… şi?! Sunt mort omule, nu pricepi? Am murit şi acum bântui această casă!
(LIVIDU’ îl priveşte nedumerit.)
SPERIOSU’: Înţelegi? Ba ha hau!
LIVIDU’: Am înţeles asta, nu înţeleg de ce trebuie să-mi fie frică.
SPERIOSU’: De ce? De ce? Pentru că oamenilor le e frică de fantome.
LIVIDU’: Da, oamenilor probabil.
SPERIOSU’: Ce, dumneata nu eşti om?
LIVIDU’: Nu.
SPERIOSU’ (ironic): A ! Am înţeles, eşti dintre aceia care consideră specia umană ca făcând parte din regnul animal. Te crezi o fiară.
LIVIDU’ (zâmbind): Nu domnule, acum tu nu înţelegi.
SPERIOSU’: Ce să înţeleg?
LIVIDU’: Şi eu sunt fantomă.
SPERIOSU’ (rămâne stupefiat): Poftim?! Eşti fantomă?
LIVIDU’: Da.
SPERIOSU’: Adică ai murit şi acum bântui această casă?
LIVIDU’: Exact.
SPERIOSU’: Aaaaaa! (Ţipă disperat.)
LIVIDU’: Ce-ai păţit omule?
SPERIOSU’ (respiră greu): Era să fac un infarct.
LIVIDU’: Te sperii de cei ca tine? Asta e lipsă de respect pentru tagmă. Şi apoi cum să faci infarct? Alo! Trezeşte-te, eşti mort!
SPERIOSU’: N-am mai întâlnit până acum nici o stafie, e prima dată.
LIVIDU’: De când eşti mort?
SPERIOSU’: De ceva vreme. N-am socotit. Ce e azi? Luni?
LIVIDU’: Cauza?
SPERIOSU’: Infarct.
LIVIDU’: Cauza?SPERIOSU’: Infarct!
LIVIDU’: Cauza infarctului…(se stăpâneşte să-i spună: boule!) ?
SPERIOSU’: Mi s-a părut că văd stafia nevesti-mi.
LIVIDU’: Parcă spuneai că n-ai mai întâlnit stafii.
SPERIOSU’: Nici nu. Nevastă-mea e vie. Mi s-a părut numai, înţelegi? Vezi domnule cum era viaţa asta, aparenţa era sarea şi piperul. Dar cred că am rămas cu o stafiofobie. Cum te cheamă?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Da' cum te chema înainte să...?
LIVIDU’: Are rost?
SPERIOSU’: Nu vrei să vorbeşti despre asta. Îţi face rău?
LIVIDU’: Sunt stafie, nu mi-e rău.
SPERIOSU’: Nu ai reminiscenţe de sentimente şi senzaţii?
LIVIDU’: Ba da.
SPERIOSU’: Ce bine, am crezut că eu sunt bolnav. Deci e normal?
LIVIDU’: Absolut normal.
SPERIOSU’: Domnule, eu credeam că mori şi gata!
LIVIDU’: Te-ai înşelat. În momentul morţii creierul descarcă informaţia stocată şi vibraţiile datorate cutiei craniene se propagă un timp. În curând n-o să mai simţim nimic.
SPERIOSU’: Auzi, da' un semn ai?
LIVIDU’: Ce semn?
SPERIOSU’: Nu laşi nici un semn pe unde treci?
LIVIDU’: Ba da, o pisică moartă.
SPERIOSU’: Şi câinii morţi?
LIVIDU’: Nu sunt eu.
SPERIOSU’: Înseamnă că mai este o stafie prin zonă, şoseaua e plină de câini morţi.
LIVIDU’: Sunt loviţi de camioane. Ai văzut că această casă se află într-o curbă. E o curbă foarte periculoasă. Camioanele care coboară panta, de obicei îşi pierd frânele şi se opresc direct în ea. E ca şi cum le-ar sta în drum. Prost plasată. În schimb construcţia e solidă, au intrat în ultimul an nouă camioane, nouă, şi vezi, şi-a păstrat toate trei etajele. Faţada e cam sifonată.
SPERIOSU’: În schimb interiorul...ţâţă de mâţă! De unde are atâţia bani un amărât de făcător de rime? (vorbeşte cu patimă) Nu se teme că într-o zi un camion providenţial va dărâma casa cu tot cu ei şi vor sfârşi sub dărâmături?
LIVIDU’: Vezi, nu ştii nimic. ( Pauză în care savurează efectul celor spuse şi îl ţine pe SPERIOSU’ în suspans.) Asta întreţine distracţia, omule! De aceea sunt vestite petrecerile de aici. Au instalat pe şosea senzori de vibraţie şi când calculatorul le spune că se apropie o maşină mai grea de două tone, se dă alarma şi toată lumea se retrage în pivniţă, pe întuneric, cu un pahar de şampanie, cu o femeie în braţe...
Fiecare cum vede
Aseara am audiat pe radio cultural, piesa Fiecare cum vede de Luigi Pirandello. Daca o gasesc, o sa o pun si eu spre deliciul vostru.
Piesa a fost foarte interesanta si deasemenea m-a tinut intr-un suspans perpetuu, de la inceput pana la sfarsit.
O familie de sef de prefect, doreste cu ardoare sa afle ce se intampla cu doamna Frola, vecina lor. Dupa ei se intampla ceva ciudat, deoarece fiica ei este tinuta prizoniera de catre sotul ei, domnul Pontza.
Domnul Pontza lucreaza si el la prefectura si pana la urma vine la familia (sincer i-am uitat numele, emisiunea este la intre 1:30 si 3:30) si depune o marturie despre cele ce se intampla. El spune ca doamna Frola este nebuna, deoarece fiica ei a murit, iar el s-a recasatorit, insa doamna Frola crede ca este fiica ei, iar pentru a o tine intr-o stare mintala cat mai apropiata de normalitate, domnul Pontza ii joaca jocul.
Dupa ce Pontza depune acesta marturie, vine si doamna Frola, care la randul ei, depune si ea o marturie. Ea banuieste ceea ce a zis Pontza, si il contrazice, zice ca el e cel nebun si ca sotia lui a murit.
Evident, nimeni nu putea a junge la o concluzie, doar Lamberto (personajul stralucit din acesta piesa) este cel care vine cu ideeile si pana la urma cazul se rezolva cu ajutorul lui. El propune intial ca familia sa fie lasata in pace, asa cum traiesc ei, nu e treaba altora sa stie daca totul este in regula. Nimeni nu i-a acceptat ideea si pana la urma, tot el, propune sa se discute si cu singura persoana cu care inca nu s-a discutat, recte cu fiica doamnei Frola, adica sotia domnului Pontza.
La auzul acestei propuneri, domnul Pontza devine agitat si mai ca o ia razna, dar pana la urma este de acord, cu o singura conditie, ca doamna Frola sa nu fie de fata.
Dupa ce pleaca domnul Pontza dupa sotia lui sa o aduca in apartamentul familiei, apare si doamna Frola. Toti o roaga insistent sa plece, fara sa ii spuna motivul, pana la urma ii spune ca trebuie sa plece deoarece vine domnul Pontza. Nu apuca sa plece insa si apare domnul Pontza, impreuna cu sotia lui.
La aparitia sotiei, doamna Frola o ia un pic razna. Fiica, vazand ce a cauzat odata cu venirea ei declara urmatoarele : Eu sunt fiica doamnei Frola...si ce-a de-a doua sotie a domnului Pontza!
Piesa a fost foarte interesanta si deasemenea m-a tinut intr-un suspans perpetuu, de la inceput pana la sfarsit.
O familie de sef de prefect, doreste cu ardoare sa afle ce se intampla cu doamna Frola, vecina lor. Dupa ei se intampla ceva ciudat, deoarece fiica ei este tinuta prizoniera de catre sotul ei, domnul Pontza.
Domnul Pontza lucreaza si el la prefectura si pana la urma vine la familia (sincer i-am uitat numele, emisiunea este la intre 1:30 si 3:30) si depune o marturie despre cele ce se intampla. El spune ca doamna Frola este nebuna, deoarece fiica ei a murit, iar el s-a recasatorit, insa doamna Frola crede ca este fiica ei, iar pentru a o tine intr-o stare mintala cat mai apropiata de normalitate, domnul Pontza ii joaca jocul.
Dupa ce Pontza depune acesta marturie, vine si doamna Frola, care la randul ei, depune si ea o marturie. Ea banuieste ceea ce a zis Pontza, si il contrazice, zice ca el e cel nebun si ca sotia lui a murit.
Evident, nimeni nu putea a junge la o concluzie, doar Lamberto (personajul stralucit din acesta piesa) este cel care vine cu ideeile si pana la urma cazul se rezolva cu ajutorul lui. El propune intial ca familia sa fie lasata in pace, asa cum traiesc ei, nu e treaba altora sa stie daca totul este in regula. Nimeni nu i-a acceptat ideea si pana la urma, tot el, propune sa se discute si cu singura persoana cu care inca nu s-a discutat, recte cu fiica doamnei Frola, adica sotia domnului Pontza.
La auzul acestei propuneri, domnul Pontza devine agitat si mai ca o ia razna, dar pana la urma este de acord, cu o singura conditie, ca doamna Frola sa nu fie de fata.
Dupa ce pleaca domnul Pontza dupa sotia lui sa o aduca in apartamentul familiei, apare si doamna Frola. Toti o roaga insistent sa plece, fara sa ii spuna motivul, pana la urma ii spune ca trebuie sa plece deoarece vine domnul Pontza. Nu apuca sa plece insa si apare domnul Pontza, impreuna cu sotia lui.
La aparitia sotiei, doamna Frola o ia un pic razna. Fiica, vazand ce a cauzat odata cu venirea ei declara urmatoarele : Eu sunt fiica doamnei Frola...si ce-a de-a doua sotie a domnului Pontza!
duminică, 16 august 2009
Cateva cuvinte
Chiar daca am acest blog de teatru, nu inseamna ca sunt si actor. Defapt, am jucat o piesa, o singura piesa de teatru, si ma multumesc cu numele de actor debutant si amator.
Am jucat in piesa Trei Surori de Cehov, dar nu cea originala, o adaptare, defapt a fost facuta doar mai mica.
Am avut rolul lui Cebutichin si cred ca l-am jucat cat de cat bine.
Blogul acesta l-am facut pentru ca am vrut in primul rand sa am un blog de nisa si in al doilea rand sa adun, dupa cum am zis, toate piesele de teatru care sunt pe internet pentru a fi mai usor de gasit.
Ideea mi-a venit aseara, in timp ce ascultam o piesa de Cehov, o adaptare pentru teatru radiofonic, interpretata excelent de un trio de exceptie, Toma Caragiu, Tamara Buciuceanu si Dem Radulescu.
In timp il voi folosi si ca blog personal, unde voi scrie si despre alte lucruri, deasemenea de care sunt pasionat, muzica, internet, fotbal, filme s.a.m.d
Am jucat in piesa Trei Surori de Cehov, dar nu cea originala, o adaptare, defapt a fost facuta doar mai mica.
Am avut rolul lui Cebutichin si cred ca l-am jucat cat de cat bine.
Blogul acesta l-am facut pentru ca am vrut in primul rand sa am un blog de nisa si in al doilea rand sa adun, dupa cum am zis, toate piesele de teatru care sunt pe internet pentru a fi mai usor de gasit.
Ideea mi-a venit aseara, in timp ce ascultam o piesa de Cehov, o adaptare pentru teatru radiofonic, interpretata excelent de un trio de exceptie, Toma Caragiu, Tamara Buciuceanu si Dem Radulescu.
In timp il voi folosi si ca blog personal, unde voi scrie si despre alte lucruri, deasemenea de care sunt pasionat, muzica, internet, fotbal, filme s.a.m.d
Trei surori - text Anton Pavlovici Cehov
Anton Pavlovici Cehov
Trei surori
Dramă în patru acte (1900-1901)
în româneşte de MONI GHELERTER şi V. JIANU
Personaje:
PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI,
NATALIA IVANOVNA, logodnica şi mai apoi soţia sa
OLGA j
MASA > surorile lui Andrei
IRINA J
KULÎGHIN FEODOR ILICI, profesor de liceu, soţul
Masei VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI, locotenent-co-
lonel, comandant de baterie
TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI, baron, locotenent SOLIONlI VASILI VASILIEVIGI, căpitan GEBUTÎKIN IVAN ROMANOVIGI, medic militar FEDOTIK ALEXEI PETROVICI, sublocotenent RODE VLADIMIR KARLOVICI, sublocotenent FERAPONT, bătrînul uşier al administraţiei zemstvei ANFISA, latrina doică, 80 de ani
Acţiunea se petrece într-un oraş de provincie, capitală de gubernie.
■'
ACTUL ÎNTÎI
Casa Prozorov. Salonul cu colonade prin care se zăreşte în fund sala cea mare. Amiaza unei zile însorite, vesele. In sala din fund se pune masa mare pentru dejun. Olga, într-o rochie de uniformă bleumarin, de profesoară de liceu, corectează într-una, cînd stînd locului în picioare, cînd mergînd, caietele elevelor. Masa, în rochie neagră, cu pălăria pe genunchi, stă într-un fotoliu şi citeşte o carte. Irina, în rochie albă, stă îngîndurată.
OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, a murit tata. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai pot trăi. Iţi pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut anul şi n-a mai rămas decît amintirea. Acum porţi iar rochia albă. Obrazul îţi străluceşte din nou! (Ceasul bâte ora 12.) Şi atunci bătea ceasul! (Pauză.) îmi amintesc cum l-au luat pe tata... Cînta muzica... La cimitir s-au tras salve... Fusese general... comandant de brigadă... şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea tare, o ploaie amestecată cu ninsoare.
IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea?
(In sala mire, după colonade, apar lingă masă Tuzenbah, Cebutikin şi Solionii.)
OLGA: Azi e cald... Putem lăsa ferestrele larg deschise... dar mestecenii n-au înfrunzit încă. Acum unsprezece ani, tata a primit comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova... îmi aduc bine aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, Dumnezeule! Cînd
9 — Cehov — Teatru
129
I
m-am trezit azi dimineaţă, am zărit soarele, lumina, primăvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Şi mi s-a făcut atît de dor de locurile acelea dragi!...
CEBUTÎKIN: Ei, pe dracu!
TUZBNBAH: Sigur că-i o nebunie!
(Masa, visătoare, cu cartea in mină, fluieră o melodie.)
OLGA: Nu mai fluiera, Masa! Cum poţi face aşa ceva?... (Pauză.) Toată dimineaţa sînt la liceu, la lecţii; după-amiaza, pînă seara tîrziu, dau meditaţii, din pricina asta mă doare mereu capul şi mă frămîntă nişte gînduri de parcă am şi îmbătrînit! De patru ani de cînd sînt la liceu simt cum fiecare zi îmi secătuiesc, picătură cu picătură, puterile şi tinereţea. Numai o singură dorinţă stăruie şi creşte mereu in mine...
IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce avem aici... şi... la Moscova!
OLGA: Da! Cît mai curînd la Moscova!
(Cebulikin şi Tuzenbah rid.)
IRINA: Fratele nostru o să ajungă, desigur, profesor universitar şi n-o să mai poată rămîne aici. Dar ce-o să se facă biata Masa?
OLGA: Masa o să vină în fiecare vară Ia noi, la Moscova.
(Masa fluieră incet o melodie.)
IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (Priveşte pe fereastră.) Ce vreme minunată! Nu ştiu de ce mi-e sufletul plin de bucurie! Azi-dimineaţă, cînd m-am deşteptat, mi-am adus aminte că e ziua mea şi m-am simţit fericită! Mi-am amintit copilăria şi timpul cînd trăia încă mama. Ce gînduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gînduri...
OLGA: Ce strălucitoare eşti astăzi! Pari neobişnuit de frumoasă. Şi Masa e frumoasă! Nici Andrei n-ar fi urît, dar s-a îngrăşat prea mult şi nu-i stă bine. Eu însă am îmbătrînit, am slăbit mult, poate că mă supăr prea mult cu fetele la liceu. Uite, azi sînt liberă, stau acasă, şi nu mă doare capul, mă simt mai tînără decît ieri. Am numai douăzeci şi opt de ani... Totul e aşa cum trebuie să fie, totul e de la
Dumnezeu; dar poate ca dacă mă măritam şi stăm acasă toată ziua era mai bine... (Pauză.) Mi-aş fi iubit bărbatul.
TUZENBAH (către Solionîi): Vorbeşti prostii şi m-am săturat să te tot ascult! (Intră în salon.) Am uitat să vă spun! Azi vine în vizită Verşinin, un nou comandant de baterie. (Se aşază la pian.)
OLGA: Să poftească. Sîntem bucuroase!
IRINA: E bătrîn?
TUZENBAH: Nu, nu tocmai. Cel mult patruzeci-patru-zeci şi cinci de ani. (Cîntă încet la pian.) Pare băiat bun şi cred că nu e prost. Numai că vorbeşte cam mult.
IRINA: E un om interesant?
TUZENBAH: Da, destul... Dar are o soţie, o soacră şi două fetiţe. De altfel, e căsătorit a doua oară. Face vizite şi spune tuturora că are nevastă şi două fete. O s-o spună şi aici. Soţia lui e cam smintită, umblă cu cozile pe spate ca o fetişcană, vorbeşte numai despre lucruri înalte, filozofează şi, din cînd în cînd, încearcă să se sinucidă. Cred că o face ca să-şi necăjească soţul. Dacă eram în locul lui, o lăsam de mult; dar el rabdă, şi se plînge altora.
SOLIONlI (Venind din sala mare împreună cu Cebutîkin): Cu o singură mînă pot să ridic numai un pud şi jumătate, dar cu amîndouă cinci şi chiar şase puduri! Ceea ce înseamnă că doi oameni nu sînt numai de două ori mai puternici decît unul singur, ci de trei sau chiar de mai multe ori.
CEBUTÎKIN (mergînd, citeşte ziarul): Împotriva căderii părului: două uncii naftalină la jumătate litru de spirt... se dizolvă şi se întrebuinţează zilnic... (îşi notează în carneţel.) Să notăm asta. (Către Solionîi.) Şi, cum îţi spuneam, se astupă sticluţa cu un dop, şi prin el se trece un tub de sticlă... apoi se ia sare de lămîie un vîrf de linguriţă...
IRINA: Ivan Romanici, dragul meu Ivan Romanici...
CEBUTÎKIN: Ce-i fetiţa mea? Bucuria vieţii mele?
IRINA: Spune-mi, te rog, de c& mă simt atît de fericită azi? Parcă sînt dusă de-o barcă cu pînze, deasupra mea e cerul albastru nesfîrşit, pe care plutesc păsări mari şi albe... Spune-mi de ce... de ce?
CEBUTÎKIN (sărutîndu-i afectuos amîndouă mîinile): Pasărea mea albă!
IRINA: Azi, cînd m-am deşteptat din somn, m-am sculat şi m-am spălat, mi s-a părut deodată că totul s-a deslu-
130
9*
131
şit pentru mine în lume, că ştiu cum trebuie să trăiesc. Ivan Romanici, dragul meu, ştiu tot! Omul e dator să muncească, să trudească în sudoarea frunţii, oricine ar fi el. în asta e tîlcul şi ţelul vieţii lui, în asta constă fericirea, încîntarea lui! Ce bine e să fii muncitor, să fii un om care se scoală în zori şi sparge piatră în drum, sau păstor, sau dascăl care învaţă copiii, sau mecanic la calea ferată... Dumnezeule, nu om, ci chiar bou sau cal de povară să fii, numai să munceşti, decît să fii o femeie tînără care se scoală la amiază, ia cafeaua în pat şi se îmbracă două ceasuri... E îngrozitor? Ard de dorul de a munci şi eu, cum arde cineva de sete în arşiţa verii. Ivan Romanîci, să nu mă mai cinsteşti cu prietenia dumitale, dacă nu mă voi scula în zori, dacă nu voi munci!
CEBUTÎKIN (afectuos): Bine, bine, draga mea!
OLGA: Tata ne-a obişnuit să ne sculăm devreme la şapte. Şi Irina se trezeşte la şapte, dar stă în pat, cel puţin pînă lanouăşise gîndeşte... cu o mutră nespus deserioasă. (Rîde.)
IRINA: Te-ai obişnuit să mă, consideri fetiţă şi te miră că pot avea o mutră serioasă. Dar am douăzeci de ani!
TUZENBAH: Doamne! Ce bine înţeleg eu dorul de muncă! N-am muncit în viaţa mea. M-am născut la Petersburg, oraş rece şi trîndav, dintr-o familie care n-a ştiut ce-i munca sau grija. Cînd mă întorceam de la şcoala militară, îmi scotea valetul cizmele, în timp ce eu făceam nazuri şi mama mă privea cu adoraţie — ba se mira foarte mult cînd alţii mă priveau altfel. M-au ferit de orice trudă. Numai că nu ştiu dacă au izbutit, cred că nu. A venit timpul şi puhoiul se apropie de noi, se pregăteşte vijelia cea mare şi binefăcătoare. Vine, e aproape — în curînd va da năvală peste noi, măturînd toată lenea, nepăsarea, toate prejudecăţile faţă de muncă, toată plictiseala şi putreziciunea. Voi munci! Iar peste douăzeci şi cinci-treizeci de ani va munci fiecare om. Fiecare!
CEBUTÎKIN: Eu n-am să muncesc.
TUZENBAH: Dumneata nici nu intri la socoteală.
SOLIONll: Peste douăzeci şi cinci de ani n-ai să mai fii pe lume, slavă Domnului! Peste doi-trei ani, o să te lovească damblaua, sau ai să mă scoţi din fire într-o bună zi şi o să-ţi trag un glonţ în cap, îngeraşule! (Scoate din buzunar o sticluţă cu parfum şi-şi dă pe mîini şi pe piept.)
132
CEBUTÎKIN (rîde): Cînd stai să te gîndeştibine, e drept că n-am făcut nimic toată viaţa. Cum am ieşit din universitate, am tăiat frunze la cîini. N-am pus mîna pe o carte... nu citesc decît ziare... (Scoate din buzunar alt ziar.) Vezi, din ziare am aflat că a existat un Dobroliubov, de pildă... dar habar n-am ce a scris... Dumnezeu ştie! (De la parter bate cineva în podea.) Aţi auzit, mă cheamă jos... a venit cineva la mine. Mă întorc îndată... aşteptaţi-mă... (Iese grăbit, pieptănîndu-şi barba.)
IRINA: Să ştiţi că pregăteşte ceva.
TUZENBAH: Fără îndoială... A plecat cu o mutră foarte solemnă. Să ştii că-ţi aduce un dar!
IRINA: Ar fi tare neplăcut!
OLGA: Da. E îngrozitor. Face întotdeauna prostii.
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tuf an..."1
(Se ridică fredonind încet.) OLGA: Nu prea eşti veselă azi, Masa.
(Masa işi pune pălăria, fredonind.)
OLGA: Unde pleci?
MASA: Acasă.
IRINA: Ciudat...
TUZENBAH: Cum pleci tocmai acum, cînd e o zi onomastică?
MASA: Nu face nimic... Vin diseară. La revedere, draga mea!... (O sărută pe Irina.) încă o dată, îţi urez sănătate şi fericire. Altădată, pe cînd trăia bietul tata, era la noi de fiecare zi onomastică mare tămbălău. Veneau cîte treizeci-patruzeci de ofiţeri. Azi însă, nu sînt decît cîţiva, şi e linişte ca în deşert... Mă duc... sînt tristă azi... nu-mi găsesc locul... nu mă lua în seamă. (Rîde printre lacrimi.) Lasă că stăm noi de vorbă mai tîrziu, drăguţa mea. Acum, mă duc.
La revedere!
IRINA (nemulţumită): Vezi cum eşti?
OLGA (cu lacrimi în ochi): Te înţeleg atît de bine, Masa!
SOLIONÎI: Cînd filozofează un bărbat, iese filozofie sau sofisticărie; dar cînd filozofează o femeie sau două iese... o aiureală.
Din Ruslan fi Ludmila de A. S. Puşkin.
133
• MASA: Ce vrei să spui cu asta, fiinţă îngrozitoare?'
SOLIONÎI: Nimic... „Nici să crîcnească n-a apucat, că pe el ursul s-a aşezat."
(Pauză.) MASA (către Olg&, supărată): Nu mai boci!
(Intră Anfisa şi Ferapont, care aduce o tortă.)
ANFISA: Intră aici, tătucule, că eşti curat pe picioare. (Către Irina.) E de la zemstvă, de la domnul Protopopov Mihail Ivanîci. A adus o tortă.
IRINA: Mulţumesc frumos! Spune-i că-i mulţumesc. (Ia torta.)
FERAPONT: Cum aţi spus?
IRINA (mai tare): Spune-i că-i mulţumesc.
OLGA: Dă-i nişte cozonac, doiculiţă. Ferapont, du-tesă-ţi dea cozonac!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANFISA: Haide, Ferapont Spiridonîci, tătucule, să mergem!... (Iese cu Ferapont.)
MASA: Nu pot să-l sufăr pe acest Mihail Potapîci sau Ivanîci, pe Protopopov! Să nu-l pofteşti aici!
IRINA: Nici nu l-am poftit!
MASA: Cu atît mai bine!
(Intră Cebutîkin, urmat de soldat, care aduce un samovar de argint. Un murmur de mirare şi nemulţumire.)
OLGA (ascunzindu-şiobrazul în miini): Un samovar!... Vai, e îngrozitor! (Trece în sala mare, unde e pusă masa.)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, ce înseamnă asta?
TUZENBAH: Nu y-am spus eu? (Rîde.)
MASA: Ivan Romanîci, ar trebui să-ţi fie ruşine!
CEBUTÎKIN: Dragele mele, iubitele mele, voi sînteţi tot ce mi-a rămas mai scump pe lume! Numai pe voi vă am! In curînd împlinesc şaizeci de ani. Sînt bătrîn... singur... Un bătrîn fără nici un rost! Dragostea ce v-o port e tot ce-i mai bun în mine. Dacă nu eraţi voi, de mult mă duceam din lumea asta... (Către Irina.) Drăguţo!... Fetiţa mea, te cunosc de cînd te-ai născut... te-am ţinut în braţe... o iubeam mult pe răposata maică-ta...
IRINA: Bine, da de ce un dar atît de scump3
134
CEBUTlKIN (printre lacrimi, supărat): Un dar atît de scump!•■• Ia să mă lăsaţi în pace! (Către ordonanţă.) Du-l acolo... (O- imită.) Un dar atît de scump...
(Ordonanţa duce samovarul in sala mare.)
aNFISA (trecind prin salon): Dragele mele, a venit un colonel necunoscut. Şi-a scos paltonul, drăguţelor, şi vine încoa. Irinuşka, să te porţi bine, să te porţi frumos! (Ple-clnd.) E de mult timpul să vă aşezaţi la masă... of, Doamne!...
TUZENBAH: Să ştiţi că e Versinin.
(Intră Versinin.)
TUZENBAH: Locotehent-colonel Versinin! VERSININ (către Masa şi Irina): Am onoarea să mă prezint — Versinin! Sînt nespus de fericit că am ajuns, în sfîr-şit, la dumneavoastră. Dar ce mult v-aţi schimbat! Vai, vai! IRINA: Luaţi loc, vă rog. Sîntem foarte bucuroase! VERSININ: Nici nu vă închipuiţi ce bine îmi pare!... (Vesel.) îmi amintesc de cele trei fetiţe... Eraţi trei surori! La faţă nu-mi aduc bine aminte cum eraţi. Ştiu că pe atunci colonelul Prozorov avea trei fetiţe pe care le-am cunoscut. Cum trece vremea! Vai, cum trece vremea!...
TUZENBAH: Alexandr Ignatievici e din Moscova. IRINA: Din Moscova? Sînteţi din Moscova? VERSININ: Da, sînt din Moscova. Tatăl dumneavoastră a fost acolo comandant de baterie, iar eu am servit ca ofiţer în aceeaşi brigadă. (Către Masa.) Mi se pare că încep să vă
recunosc.
MASA: Eu, însă, nu-mi aduc aminte de dumneata.
IRINA: Olia, Olia! (Strigă spre sala cea mare.) Vino încoace, Olia!
(Olga intră in salon.) IRINA (prezentind): Locotenent-colonel Versinin, din
Moscova.
VERSININ: Prin urmare, dumneavoastră sînteţi Olga Sergheevna, sora cea mare... dumneavoastră. Măria... iar Irina e cea mică.
OLGA: Sînteţi din Moscova?
VERSININ: Da, mi-am făcut acolo studiile şi am intrat apoi în armată, slujind mulţi ani ca ofiţer. Acum am pri-
135
mit comanda unei baterii de aci şi am venit, după cum vedeţi. Prea bine însă nu-mi aduc aminte de dumneavoastră... Ştiu că eraţi trei surori. întipărit în minte mi-a rămas însă chipul tatălui dumneavoastră. Închid ochii şi-1 văd... îl vizitam deseori la Moscova.
OLGA: Şi eu care eram încredinţată că-i ţin minte pe toţi...
VERŞININ: Mă numesc Alexandr Ignatievici.
IRINA: Alexandr Ignatievici... Sînteţi din Moscova... Ce surpriză!
OLGA: O să ne întoarcem şi noi curînd la Moscova!
IRINA: Nădăjduim s-o facem pînă la toamnă. E oraşul nostru natal, ne-am născut acolo. Am stat pe strada Sterâia Basmannaia.
(Amlndouă izbucnesc In rls, fericite.)
MASA: Nu ne aşteptam să vedem un concetăktn. (Vioaie.) Acum mi-aduc aminte! Ţii minte, Olia, i se spunea „maiorul îndrăgostit"! Erai locotenent pe atunci şi erai îndrăgostit de cineva; nu ştiu însă de ce toată lumea te sî-cîia, spunîndu-ţi maior.
VERŞININ: Da... da! Exact! „Maiorul îndrăgostit"!... Exact...
MASA: Pe vremea aceea nu aveai decît mustaţă... Cum ai îmbătrînit! (Cu lacrimi în ochi.) Vai, cum ai îmbătrînit...
VERŞININ: Da. Pe vremea cînd mi se spunea „maiorul îndrăgostit" eram încă tînăr, iubeam... Acum toate s-au schimbat!
OLGA: Dar n-ai încă nici un fir alb! Dumneata ai îmbătrînit, dar nu eşti încă bătrîn.
VERŞININ: Totuşi am patruzeci şi doi de ani! Aţi plecat de mult din Moscova?
IRINA: De unsprezece ani, Masa, de ce plîngi ca o caraghioasă? (Printre lacrimi.) încetează, că acum mă apucă şi pe mine plînsul!
MASA: Nu plîng! Spune, te rog pe ce stradă locuiai?
VERŞININ: Pe Staraia Basmannaia.
OLGA: Şi noi am locuit acolo...
VERŞININ: Un timp am stat pe strada Nemţească; de acolo mă duceam la Cazarma Roşie; trebuia să trec peste un pod urît, pe sub care vuia apa j drumeţul singuratic sim-
136
tea un gol în suflet. (Pauză.) Aci însă aveţi un rîu mare şi frumos, cu ape bogate... minunat rîu!
OLGA: Da, dar e prea frig. E frig şi sînt foarte mulţi ţîn-
ţari...
VERŞININ: Da de unde! Aveţi o climă cît se poate de
bună, sănătoasă, o climă pe cinste! Pădure... rîu... sînt şi mesteceni! Din toţi copacii, cel mai mult îmi plac mestecenii, gingaşi, sfioşi. Ce bine-i se trăieşte aici! Ciudat mi s-a părut însă că au aşezat gara atît de departe... la douăzeci de verste de oraş... De ce oare? Nimeni nu ştie...
SOLIONll: Eu însă, ştiu de ce. (Toată lumea se uită lael.) Dacă era gara aproape, însemna că nu era departe; şi dacă e departe, înseamnă că nu-i aproape!
(Tăcere stinjenitoare.)
TUZENBAH: Glumeţ Vasil Vasilici 1
OLGA: Acum mi-aduc şi eu aminte de dumneata. îmi
amintesc.
VERŞININ: Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră.
CEBUTÎKIN: Bună femeie era, Dumnezeu s-o odihnească!
IRINA: Mama e îngropată la Moscova.
OLGA: La cimitirul Novo-Devicie...
MASA: închipuiţi-vă că am început să-i uit figura. Aşa o să ne uite şi pe noi lumea...
VERŞININ: Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de important, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. (Pauză.) Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai tîrziu drept măreţ şi plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirea lui Copernic, bunăoară, sau a lui Columb n-au părut la început inutile şi ridicole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit erau socotite drept adevăruri de netăgăduit? Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atît de bine azi, mîine să treacă drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar
plină de păcate...
TUZENBAH: Cine ştie? S-ar putea însă ca lumea să vorbească de viaţa noastră cu evlavie, ca despre ceva măreţ. Timpul în care trăim nu cunoaşte schingiuirile, osînda cu
137
moartea, năvălirile străine de odinioară şi cu toate astea, cîtă suferinţă!
SOLIONÎI (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe... Baronul nu se simte bine dacă nu filozofează...
TUZENBAH: Vasili Vasilici, te rog să-mi dai pace! (Schimbă locul.) Devine plicticos pînă la urmă!
SOLIONll (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe!...
TUZENBAH (către Verşinin): Şi totuşi, suferinţele timpului nostru... nespus de multe... sînt chezăşia nivelului moral superior la care a ajuns societatea.
VERŞININ: Da, da! Fără îndoială!
CEBUTlKIN: Spuneai adineauri, baroane, că viaţa noastră va fi considerată măreaţă mai tîrziu; vezi însă că oamenii rămîn mici. (Se ridică.) Ia te uită cît sînt de mic! Spre mîngîierea mea sufletească, trebuie să se spună că viaţa mi-e măreaţă, înţeleasă de toţi!
(Din culise se aude un cintee de vioară.)
MASA: Cîntă Andrei, fratele nostru.
IRINA: El e savantul nostru. în curînd va fi profesor universitar. Tata a fost militar, dar fiul său şi-a ales meseria de cărturar.
MASA: A fost dorinţa tatii.
OLGA: Azi ne-am bătut joc de el! Mi se pare că este îndrăgostit.
IRINA: Da, da, de o domnişoară de aici; desigur că o să vină azi pe la noi.
MASA: Vai, cum se îmbracă şi fata asta! Nu numai că tot ce pune pe ea e urît şi demodat, dar îţi face milă. O fustă galbenă cu nişte franjuri vulgare, cu o bluză roşie. Pe faţă pare că e dată cu săpun. Nu, Andrei nu-i îndrăgostit de ea. Nu pot crede că e atît de lipsit de gust! Face pe nebunul ca să ne necăjească! Ieri am auzit că se mărită cu Protopopov, preşedintele zemstvei. Foarte bine... (Strigă spre uşa laterală.) Andrei, dragule, vino aici o clipă!
(Intră Andrei.)
OLGA: Fratele nostru, Andrei Sergheici. VERŞININ: Verşinin.
ANDREI: Prozorov. (Se şterge cu batista pe obraz.) Sîn-teţi noul comandant al bateriei?
138
OLGA: închipuie-ţică Alexandr Ignatievicie dinMoscova.
ANDREI: Da? Vă felicit. Acum surorile mele n-au să vă mai dea pace!
VERŞININ: Deocamdată, eu sînt acela care le-am plictisit.
IRINA: Priviţi, vă rog, ce dar frumos am primit de la Andrei. (Arată un cadru pentru fotografii.) Cadrul ăsta e lucrat de mîna lui!
VERŞININ (se uită la cadru şi nu ştie ce să spună): Da... e destul de frumos...
IRINA: Şi cel de pe pian tot de el e făcut.
(Andrei dă din mină şi se desprinde de giup.)
OLGA: El e cărturarul nostru... Cîntă şi la vioară, face orice şi e meşter la toate. Are numai prostul obicei de a fugi v de lume. Andrei, vino încoa, nu pleca!
(Masa şi Irina ii iau de braţ şi-l aduc, rlzind, înapoi.)
MASA: Haide, haide!
ANDREI: Lăsaţi-mă, vă rog!
MASA: Eşti un-caraghios! Alexandr Ignatievici nu se supăra niciodată cînd i se spunea „maiorul îndrăgostit".
VERŞININ: Niciodată!
MASA: Pe tine te vom porecli „scripcarul îndrăgostit".
IRINA: Sau... „dascălul îndrăgostit".
OLGA: Fără îndoială că e îndrăgostit. Andriuşa e îndrăgostit!
IRINA (aplaudă): Bravo, bravo, bis! Andriuşa e îndrăgostit.
CEBUTlKIN (se apropie pe la spate de Andrei şi-l ia, cu amîndouă mîinile, de mijloc): „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Rlde cu poftă. Ţine tot timpul ziarul In mină.)
ANDREI: Ajunge!... Ajunge!... (îşi şterge obrazul cu batista.) N-am dormit toată noaptea şi acum nu mă prea simt în apele mele, cum se spune. Am citit pînă la patru. Apoi m-am culcat, dar mi-a fost cu neputinţă să dorm. M-am gîndit ba la una, ba la alta, pînă s-a crăpat de ziuă... acum se luminează devreme. în sfîrşit, a răsărit soarele, care mi-a trimis razele de-a dreptul în pat. Vreau să traduc o carte din englezeşte, în timpul verii, cît stau aici.
VERŞININ: Ştiţi englezeşte?
139
ANDREI: Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tare ne-a persecutat cu învăţătura. E caraghios şi straniu, dar trebuie să mărturisesc că, după ce a murit, am început să mă îngraş şi m-am simţit ca scăpat de sub jug. Mulţumită lui ştim azi, eu şi surorile mele, franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte; ba Irina ştie şi italieneşte. Dar nimeni nu-şi poate închipui cît ne-au costat toate astea!
MASA: E un lux prea mare pentru oraşul ăsta să cunoşti trei limbi! Nici măcar lux nu e... E ca şi cînd ai avea şase degete la o mînă! Ştim prea multe lucruri de prisos!
VBRŞININ: Ia te uită! (Ride.) Ştiţi prea multe lucruri de prisos! Mie mi se pare însă că nu există şi nici nu poate exista pe lume un oraş atît de searbăd şi de plicticos, încît să nu aibă nevoie de un om inteligent şi învăţat! Să presupunem că între cei o sută de mii de locuitori ai acestui oraş — ce e drept, grosolani şi înapoiaţi — aşa ca dumneavoastră sînt numai trei. Fără îndoială că n-o să puteţi învinge bezna mulţimii din jur. De-a lungul vieţii veţi fi nevoiţi să cedaţi şi să vă pierdaţi cu vrenisa în mulţimea acestor o sută de mii; viaţa vă va înăbuşi, dar nu veţi dispare cu toţii. Inrîurirea voastră va dăinui! Peste o vreme vor apărea şase, apoi doisprezece inşi de seama voastră. Pînă la urmă, cei de seama voastră vor ajunge cei mulţiÎ^Peste două-trei sute de ani, viaţa pe acest pămînt va fi nespus de frumoasă, uimitoare. Ymul are nevoie de o astfel de viaţă şi chiar dacă nu s-a ajuns în3ă acolo, trebuie s-o presimtă, s-o aştepte, s-o viseze, să se pregătească pentru ea! Pentru asta, el e dator să vadă şi să ştie mai mult şi mai bine decît părinţii şi bunicii lui./ (Ride.) Şi dumneavoastră vă mai plîngeţi că ştiţi prea multe lucruri de prisos!
MASA (scoţîndu-şi pălăria): Rămîn la dejun.
IRINA (oftind): Într-adevăr, toate astea ar trebui însemnate...
(Andrei a ieşit fără să fie observat.)
TUZENBAH: Aţi spus că peste veacuri viaţa pe acest pămînt va fi nespus de frumoasă, uimitoare! Aveţi dreptate. Şi ca să ne împărtăşim de pe acum din ea, măcar de departe, ar trebui să ne pregătim, trebuie să muncim...
VERŞININ: Da! Ce multe flori aveţi aici! (Se scoală şi se uită împrejur.) Toata casa e minunată! Vă invidiez! O viaţă
140
întreagă am trăit în case mici, cu sobe care scoteau mereu fum, cu mobilă sărăcăcioasă... două scaune şi un divan... Mi-au lipsit în viaţă flori ca astea... (îşi freacă miinile.)
Ei, ce să mai vorbim!
TUZENBAH: Dar trebuie să muncim! Sînt încredinţat că spuneţi în sinea «dumneavoastră:-„Uite un neamţ sentimental!" Vă asigur însă că sînt ras şi că nici nu ştiu nemţeşte... şi tata era ortodox...
(Pauză.)
VERŞININ (plimbîndu-se pe scenă) :jMă gîndesc adeseori ce ar fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt... dar de data asta în mod conşti«ent... dacă aceea pe care am trăit-o ar rămîne în urmă ca o ciornă... iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, să nu ne mai repetăm. Atunci cred că fiecare şi-ar înfiripa cel puţin un alt cadru de viaţă, cu o casă plină de flori şi lumină, ca asta de pildă... Am o nevastă şi două fetiţe. Nevasta mea e o persoană suferindă... şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dacă ar fi să încep o viaţă nouă, sînt sigur că nu m-aş mai însura. Nu... nu!
(Intră Kulighin in frac-uniformă.)
KULlGHIN (se apropie de Irina): Surioară dragă, dă-mi voie să te felicit de ziua ta onomastică, să-ţi urez sănătate şi tot ce se poate dori unei fete de vîrsta ta. Uite, ţi-am adus în dar o carte. (Ic dă cartea.) E istoria liceului nostru din ultimii cincizeci de ani, scrisă de mine. Nu-i o lucrare de mare însemnătate- Am scris-o aşa, neavînd ce face. Totuşi, te sfătuiesc s-o citeşti. Bună ziua, domnilor. (Către Verşinin.) Kulîghin, profesor la liceul din localitate, consilier. (Către Irina.) O să găseşşti în carte şi o listă a tuturor absolvenţilor în răstimpul acestor cincizeci de ani. Feci, qoud potui, faciant meliora potentes.1 (O sărută pe Masa.)
IRINA: Cartea asta mi-ai adus-o şi de Paşti.
KULlGHIN (rîS,e): Nu se poate! în'cazulăsta, dă-mi-o înapoi. Sau mai bin«e s-o dăm colonelului. Luaţi-o, domnule colonel, poate că o veţi citi într-o zi, ca să vă alungaţi plictiseala.
- Am făcut ce am putut, cine poate, să facă mai bine. (Lat.)
141
VERŞININ: Vă mulţumesc! (Se scoală să plece.) Sînt în-cîntat de cunoştinţă.
OLGA: Cum?'Plecaţi? Nu se poate!
IRINA: Vă rog să rămîneţi la noi, la dejun.
OLGA: Vă rog!
VERŞININ (salută): Mi se pare că am nimerit aici de o zi onomastică. îmi cer scuze că nu am ştiut şi nu v-am felicitat. (Trece cu Olga în sala mare.)
KULÎGHIN: Domnilor, azi e duminică! Zi de odihnă! Să ne odihnim deci şi fiecare să se veselească conform vîrstei şi situaţiei sale. Va trebui să strîngeţi covoarele în timpul verii, să le puneţi bine pentru la iarnă... la naftalină sau praf persan... Romanii erau sănătoşi pentru că ştiau să muncească şi să se odihnească. Nu degeaba aveau mens sana in corpore sano. Viaţa lor era orînduită după anumite forme. Directorul nostru spune: Esenţialul pentru orice fel de viaţă e forma. Tot ce-şi pierde forma încetează de a mai exista... După cum se întîmplă şi în viaţa de toate zilele. (O prinde pe Masa de mijloc, rîzind.) Masa mă iubeşte. Soţia mea mă iubeşte! Ar trebui să puneţi şi perdelele la naftalină odată cu covoarele... Azi sînt vesel, sînt bine dispus! Masa, domnul director ne-a poftit la ora patru... Se face o excursie cu profesori şi familiile lor.
MASA:'Nu mă duc!
KULÎGHIN (amărît): Dar de ce, dragă Masa?
MASA: Lasă, că vorbim maitîrziu... (Supărată.) Bine!... O să merg! Acum, însă, te rog să mă laşi în pace! (Se depăr-tiizi de el.)
KULÎGHIN: Apoi seara, după excursie, sîntem invitaţi la director acasă. Cu toată sănătatea lui şubredă, omul ăsta se străduieşte înainte de toate să fie sociabil. E o personali, tate remarcabilă. Un om minunat. Ieri, după consiliu, îmi spune: „Tare sînt obosit, Feodor Ilici!" (Se uită la ceasul din perete şi pe urmă la al său.) Ceasul vostru merge cu şapte minute înainte. Da! Aşa îmi spunea: Sînt tare obosit! (Din culise se aude vioara.)
OLGA: Poftiţi la masă, domnilor! Plăcinta e pe masă! KULÎGHIN: Olga, drăguţa mea! Ieri am muncit de dimineaţă pînă la unsprezece noaptea, eram obosit. Dar azi mă
142
simt fericit. (Se îndreaptă spre sala cea mare unde este pusă masa.) Drăguţa mea...
CEBUTIKIN (pune ziarul în buzunar şi îşi aranjează barba):
Aha, plăcintă, foarte bine!
MASA (către Cebutîkin, cu severitate): Ascultă, să nu bei nimic astăzi! Ai auzit? Ştii că băutura îţi face rău.
CEBUTIKIN: Aş! Acum m-am lecuit! Sînt doi ani de cînd nu mai beau! (Nerăbdător.) Şi la urma urmei, parcă nu-i
totuna?
MASA: Oricum ar fi, tot nu-ţi dau voie să bei. (Supărată, vorbind casă n-o audă bărbatul ei.) Ei, drăcie! Iar o să mor de plictiseală toată seara, la director.
TUZENBAH: în locul dumitale nu m-aş duce... Foarte
simplu!
CEBUTÎKIN: Nu te duce, inimioară scumpă! MASA: Da, nu te duce!... Blestemată, nesuferită viaţă!... (Trece în sala mare.)
CEBUTÎKIN (urmînd-o): Haide, haide! SOLIONÎI (trecînd şi el în sala mare): Phe... phe... phe... TUZENBAH: încetează Vasili Vasilici! Ajunge! SOLIONÎI: Phe... phe... phe...
KULÎGHIN (vesel): în sănătatea dumitale, domnule colonel! Eu sînt profesor, sînt de-al cesei, soţul Masei!.. Masa e o fată bună, foarte bună...
VERŞININ: O să beau din vodca asta mai închisă. (Bea.) în sănătatea dumitale! (Către Olga.) Ce bine mă simt în casa dumneavoastră!
(în salon au rămas numai Irina şi Tuzenbah.) IRINA: Masa e prost dispusă azi. S-a măritat la optespre-zece ani. Atunci i se părea că soţul ei este cel mai deştept om din lume! Acum e de altă părere. E cel mai bun, dar nu şi cel mai deştept!
OLGA (nerăbdătoare): Andrei, ce faci, n-ai de gînd să vii? ANDREI (vorbind din culise): Numaidecît. (Apare şi se îndreaptă spre masă.)
TUZENBAH: La ce te gîndeşti?
IRINA: La nimic! Nu-mi place Solionîi ăsta al dumitale, mi-e chiar teamă de el! Vorbeşte numai prostii...
TUZENBAH: Un om ciudat! Mi-e şi milă, mi-e şi necaz pe el cîteodată, dar mai mult mi-e milă. De fapt, cred că e
143
un timid... De cîte ori sîntem singuri pare foarte deştept şi drăguţ... în societate însă e grosolan şi certăreţ. Nu te duce încă acolo, lasă-i să se aşeze la masă. Dă-mi voie să mai stau cîteva clipe cu dumneata. La ce te gîndeşti? (Pauză.) Ai numai douăzeci de ani, şi eu nu am împlinit încă treizeci. Avem atîţia ani în faţa noastră, un şir lung de zile, pline de dragostea ce ţi-o port....
IRINA: Nikolai Lvovici, nu-mi vorbi de dragoste! TUZENBAH (fără s-o asculte):/Simt o sete cumplită de viaţă, de luptă, de muncă! Şi setea asta s-a contopit în sufletul meu cu dragostea pentru dumneata, Irina! Parcă înadins eşti atît de fermecătoare, ca viaţa să mi se pară şi mai ■plină de farmec. Spune, la ce te gîndeşti?
IRINA: Spui că viaţa e frumoasă! Dar dacă numai pare
frumoasă? Pentru noi, cele trei surori, viaţa n-a fost încă
frumoasă, ne-a înăbuşit ca o buruiană... Vezi, încep să
'plîng... Nu, nu trebuie... (îşi şterge iute lacrimile. Surîde.)
Trebuie să muncim... să muncim! N-avem bucurii... viaţa ni
Ase pare tristă şi fără rost tocmai pentru că nu ştim ce in-j
seamnă munca! Ne-am născut printre cei care o dispreţuiesc.
(Intră Natalia Ivanova. Poarta o rochie roz şi un cordon
verde.)
NATAŞA: Lumea se şi aşază la masă... Am întîrziat. (Trecînd, se uită în oglindă şi îşi aranjează pieptănătura.) Mi se pare că sînt destul de bine pieptănată... (O zăreşte pe Irina.) Draga mea Irina Sergheevna, te felicit! (O sărută lung şi cu foc.) Aveţi lume multă! Zău, mă simt foarte stingherită! Bună ziua, domnule baron.
OLGA (intrînd în salon): Uite-o şi pe Natalia Ivanovna ! Bună ziua, draga mea. (Se sărută.)
NATAŞA: Vă felicit! E ziua onomastică a Irinei. Ce mulţi musafiri! Sînt tare intimidată!...
OLGA: N-ai de ce... sînt numai de-ai casei. (Şopteşte cu vocea speriată.) Vai de mine, ce cordon verde! Draga mea, dar nu se poate!
NATAŞA: Cum? Crezi că poartă ghinion?
OLGA: Nu... dar nu merge... e chiar nepotrivit...
NATAŞA (cu o voce plîngâreaţă): Da? Crezi? Dar nu e un . verde ţipător, e mai degrabă şters... (O urmează pe Olga în sala mare.)
144
fin sală lumea se aşază la masă, in salon nu e nimeni.)
KULÎGHIN: Irina, să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi!
CBBUTÎKIN: Natalia Ivanovna, şi dumitale la fel!
KULÎGHIN: Lasă că Natalia Ivanovna a şi pus ochii pe unul!!
MASA (bate cu furculiţa în marginea farfuriei): Vreau şi ■eu un păhărel de vin! Hai s-o facem lată!
KULÎGHIN: Masa, trei cu minus la purtare!
VERŞININ: Vodca e foarte bună! Cu ce e făcută?
SOLIONÎI: Cu gîndaci.
IRINA (cu vocea plîngăreaţă): Vai! Ce oroare!
OLGA: Diseară avem un curcan şi o plăcintă cu mere-Slavă Domnului, azi sînt acasă toată ziua. Şi seara la fel... Domnilor, să poftiţi şi diseară...
VERŞININ: îmi'permiteţi să vin?
IRINA: Vă rog. „Firea ne-a adus pe lume numai pentru a iubi".
NATAŞA: Aici se vine fără multe mofturi.
CEBUTÎKIN: „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Rîde.) ,
ANDREI: încetaţi, domnilor! Nu v-aţi plictisit încă?
(Intră Fedotik şi Rode, cu un coş mare cu flori.)
FEDOTIK: Mi se pare că s-au aşezat la masă.
RODE (vorbind tare şi graseind): S-au aşezat la masă? Da, ai dreptate...
FEDOTIK: Aşteaptă o clipă. (Fotografiază.) Una! Te rog, mai aşteaptă niţel. (Face încă o fotografie.) Două! Acum am terminat. (Amîndoi apucă coşul şi se îndreaptă spre sala cea mare, unde sînt primiţi cu mare gălăgie.)
RODE (vorbind tare): Vă felicit şi vă doresc toate cele bune! Afară este o vreme minunată! Toată dimineaţa ne-am plimbat cu elevii. Ştiţi că dau lecţii de gimnastică la liceu...
FEDOTIK: Irina Sergheevna, vă puteţi mişca... (Face o fotografie.) Sînteţi atît de frumoasă astăzi! (Scoate din buzunar o sfirlează.) Iată şi o sfîrlează... Are un sunet neobişnuit...
IRINA: Ce minune!
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." (Plîngător.) Ei, pentru ce spun asta? Versu-
10
145
rile astea mă obsedează... de azi dimineaţă îmi vin mereu în minte...
KULlGHIN: Sîntem treisprezece la masă.
RODE (tare): Vai de mine, domnilor! Nu cumva sînteţi superstiţioşi?!
(Risete.)
KULÎGHIN: Dacă sîntem treisprezece la masă, să ştiţi că avem printre noi îndrăgostiţi. Nu cumva eşti dumneata acela, Ivan Romanovici?
(Risete.)
CEBUTÎKIN: Sînt un bătrîn păcătos, o mărturisesc! Dar nu înţeleg de ce s-a roşit. Natalia Ivanovna!
(Toată lumea izbucneşte în rîs zgomotos. Nataşa se scoală şi fuge In salon, urmată de Andrei.)
ANDREI: Te rog nu-i lua în seamă! Aşteaptă, te rog, nu pleca...
NATAŞA: Mi-e ruşine! Nu ştiu ce-i cu mine... Şi ei îşi bat joc de mine. Ştiu că o să par prost crescută pentru că m-am sculat de la masă, dar n-am încotro... nu pot... (îşi ascunde obrazul în mlini.)
ANDREI: Nu fi supărată, draga mea, te rog din sufletL Ei nu fac decît să glumească, dar fără răutate! Sînt buni! Au inimi de aur. Te încredinţez, draga mea, scumpa mea, că amîndoi ie sîntem dragi! Vino aci, lîngă fereastră... De aici nu ne văd... (Se uită împrejur.)
NATAŞA: Eu nu prea sînt obişnuită cu lumea!...
ANDREI: O, tinereţe ! Minunată, frumoasă tinereţe! Draga mea, scumpa mea, nu te necăji! Tot ce te rog e să ai încredere în mine... Ce bine mă simt, sufletul mi-e plin de dragoste, de bucurie! Nu ne vede nimeni, nimeni! De ce, de ce m-am îndrăgostit de dumneata şi cînd? Nu înţeleg nici eu nimic! Draga mea bună şi nevinovată, te rog să-mi fii soţie! Te iubesc... te iubesc... aşa cum n-am iubit pe nimeni înainte... (Se sărută.)
(în aceeaşi clipă intră doi ofiţeri, care văzind scena, se opresc, foarte nedumeriţi.)
Cortina
ACTUL AL DOILEA
Acelaşi decor ca şi în actul întîi. E ora opt seara. Dincolo de scenă, pe stradă, cîntă cineva abia auzit din armonică. Pe scenă e întuneric. Intră Natalia Ivanovna în capot şi cu o luminare în mînă. Se opreşte în faţa uşii care dă in odaia lui Andrei.
NATAŞA: Ce faci acolo, Andriuşa? Citeşti? Nu face nimic... întrebam aşa, într-o doară. (Se duce şi deschide altă uşă, se uită înăuntru şi închide uşa la loc.) N-au lăsat lumina aprinsă?...
ANDREI (iese din cameră cu o carte în mînă): Ce-i, Nataşa?
NATAŞA: Mă uitam dacă nu-i lumină. Acum, de lăsata secului, slugile şi-au pierdut capul. Te poţi aştepta la orice!... Ieri, la miezul nopţii, am trecut prin sufragerie şi ardea o luminare... N-am putut afla cine a lăsat-o aprinsă. (Pune jos luminarea.) Cit e ceasul?
ANDREI (se uită la ceas): E opt şi un sfert.
NATAŞA: Nu s-au întors nici Olga, nici Irina. Prea muncesc mult sărmanele fete! Olga are consiliu pedagogic, şi Irina e la telegraf... (Oftează.) I-am spus azi dimineaţă su-sorii tale : „Mai eruţă-te, Irina dragă!" Dar nu vrea s-asculte. Ai spus că-i ora opt şi un sfert? Tare mi-e teamă că-i bolnav Bobik al nostru! De ce o fi atît de rece? Ieri avea febră, şi azi e rece de tot... Tare mi-e teamă...
ANDREI: Lasă,Nataşa că n-are nimic băiatul. E sănătos tun.
NATAŞA:Totuşi, am să-l ţin la regim. Mi-e teamă. Cînd te gîndeşti că azi e vorba să vină mascaţii la noi, pe la zece! Andriuşa, ar fi mai bine să nu vină...
io*
147
ANDREI: Nu ştiu ce să-ţi spun... Au fost poftiţi.
NATAŞA: Ştii că azi dimineaţă, cînd s-a deşteptat puişorul, s-a uitat la mine şi deodată mi-a surîs. Vezi că m-a recunoscut. I-amspus: „Bună dimineaţa, Bobik, bună dimineaţa, drăguţule!" şi el rîdea. Să ştii că înţelege totul. Aşadar, ne-am înţeles, Andriuşa! Mă duc să spun că nu primim mascaţii.
ANDREI (nehotărît): Mda... Vezi însă, că asta este dorinţa surorilor mele şi ele sînt stăpîne aici.
NATAŞA: Lasă că le spun eu! Sînt bune şi au să înţeleagă.. .(Plecînd.) Pentru cină am dat ordin să ţi şedea iaurt. Doctorul a spus că numai cu iaurt o să izbuteşti să slăbeşti. (Se opreşte.) Bobik e atît de rece! Mi-e teamă că-i prea frig la el în odaie. Ar trebui să-i dăm alta, cel puţin pînă la primăvară. Camera Irinei, de pildă, s-ar potrivi de minune pentru copil: e uscată şi are toată ziua soare. O să-i propun asta. Irina poate sta împreună cu Olga, deocamdată... Tot vin ele numai la culcare ! Sînt plecate ziua întreagă... (Pauză.) Dragul meu Andrei, de ce nu spui nimic?
ANDREI: Ce să mai zic? Mă gîndesc şi eu...
NATAŞA: Da... voiam parcă să-ţi spun ceva... A, da! A venit Ferapont de la zemstvă. Vrea să-ţi vorbească.
ANDREI (căscînd): Cheamă-l aici.
(Nataşa iese. Andrei citeşte o carte, aplecat spre luminarea lăsată de ea pe masă. Intră Ferapont, îmbrăcat într-un palton vechi şi rupt cu guler ridicat. E legat la urechi.)
ANDREI: Bună seara, scvmpule; ce vrei să-mi spui?
FERAPONT: Preşedintele vă trimite o carte şi o hîrtie. Poftim ! (li dă cartea şi un plic.)
ANDREI: Mulţumesc. Bine. Dar de ce ai venit atît de tîrziu? E trecut de ora opt!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANDREI (vorbind tare): Iţi spun că ai venit tîrziu. E ora opt trecut!
FERAPONT : Da. Aşa-i. Am venit de cînd era lumină, dar nu m-au lăsat. Boierul — ziceau — are treabă. Ce să-i faci? Treaba-i treabă! Eu nu mă grăbesc. (Crezînd că Andrei îl întreabă ceva.) Cum aţi spus?
ANDREI: N-am spus nimic. (Seuită la carte.) Mîine evineri şi n-avem slujbă. Eu însă tot mă duc... acasă mă plic-
tisesc. (Pauză.) Ei, moşule, moşule, ce ciudat se schimbă toate şi cum te mai amăgeşte viaţa! Neavînd ce face azi, am pus mina pe cartea asta, un vechi curs universitar... Mi-a venit să rîd! Doamne, Doamne! Iată-mă secretar la zemstvă, unde Protopopov e preşedinte, pe cită vreme eu nu sînt de-cît secretar... tot ce pot spera, în cel mai bun caz, e să ajung mambru în consiliu! Eu să fiu membru în consiliul zemstvei ■de-aici, eu care visez în fiecare seară că sînt profesor la Universitatea din Moscova! Un cărturar de vaza... Mîndriaţării ruseşti!...
FERAPONT: Ce pot să spun eu?... A început să-mi slăbească auzul.
t ANDREI: Dacăauzeai bine, poate că n-aş fi vorbit cu tine! ySimt nevoia să vorbesc cu cineva, dar nevastă-mea nu mă înţelege şi — nu ştiu de ce — de surori mă tem. Mă tem... să nu rîdă de mine... nu beau, nu-mi place circiuma, dar tare" m-aş fi dus acum pe la Testov sau la Restaurantul Mare din Moscova. Da... dragul meu!
FERAPONT: Ştiţi că mai deunăzi a venit pe la zemstvă un antreprenor care povestea despre nişte negustori din Moscova. Au mîncat blinele şi că unul din ei cică ar fi mîncat patruzeci şi ar fi murit... nu ţin bine minte, a mîncat patruzeci sau cincizeci!
ANDREI: La Moscova sînt restaurante cu saloane mari, unde nimeni nu te cunoaşte şi totuşi nu te simţi străin. Aci te cunoaşte toată lumea şi eşti străin. Singur şi străin!...
FERAPONT: Cum aţi spus?' (Pauză.) Tot el povestea, dar ce poţi să ştii, s-ar putea să mintă... Cică de-a lungul Moscovei este întinsă o funie...
ANDREI: Cu ce scop?
FERAPONT: Habar n-am. Aşa zicea antreprenorul.
ANDREI: Fleacuri! (Citeşte din carte.) Ai fost vreodată la Moscova?
FERAPONT (după o pauză): N-am fost, n-a vrut Dumnezeu! (Pauză.) Pot să plec?
ANDREI: Da. Du-te sănătos! (Ferapontpleacă.) Fii sănătos! (Citeşte.) Să vii mîine dimineaţă să iei hîrtiile astea... Poţi să pleci... (Pauză.) A plecat. (Se aude soneria.) Da, aşa e... (Cască, se întinde şi se îndreaptă, fără grabă, spre camera sa.)
148
(Din culise se aude doica, care adoarme copilul. Intră Masaşi Verşinin. în timp ce stau de vorbă, intră jupîneasa şi aprinde lampa şi luminările.)
MAŞA-. Ştiu şi eu? (Pauză.) Nu ştiu. Desigur, obişnuinţa e mare lucru. Bunăoară, după moartea tatii, ne venea foarte greu să ne obişnuim fără ordonanţe. Cred însă că în afara obişnuinţei mai vorbeşte în mine şi simţul de dreptate. Nu ştiu cum o fi în alte oraşe, dar aici singurii oameni de treabă, de neam şi cu creştere mai aleasă sînt militarii.
VERŞININ: Mi-e tare sete, aş bea un ceai...
MASA (uitîndu-se la ceas): Ne serveşte îndată. Ştii... m-am măritat la optsprezece ani... Mi-era teamă de soţul Tneu... Pentru că era profesor la liceu... iar eu abia ieşisem atunci din şcoală. Mi se părea grozav de învăţat, de inteligent şi de important. Acum însă, din păcate, nu mai sînt de aceeaşi părere.
VERŞININ: Aşa-i... Da, da!
MASA: Nu spun nimic despre soţul meu, m-am obişnuit cu el. Dar printre civili sînt atîţia oameni lipsiţi de creştere, grosolani şi care nu ştiu să se poarte. Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte. Sufăr cînd văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blînd şi de politicos. Cînd mi se întîmplă să fiu între profesori — colegii soţului meu — sufăr!
VERŞININ: Da... Aşa-i. Mi se pare însă că nu prea este mare deosebire între militari şi ceilalţi, mai cu seamă în acest oraş. Toţi sînt la fel. Cînd stai de vorbă cu un intelectual de aci, fie civil, fie militar, afli că e chinuit... ba de nevastă, ba de moşie, de casă, de cai şi aşa mai departe. Vezi, noi, ruşii, sîntem în stare să ajungem la cele mai înalte culmi ale gîndirii, dar spune-mi... de ce oare ne lăsăm robiţi de toate mărunţişurile vieţii? De ce? ' MASA: De ce?
VERŞININ: De ce sînt ei chinuiţi... chinuiţi de copii, de neveste? Şi de ce, la rîndul lor, copiii şi nevestele sînt chinuiţi de ei?
MASA: Văd că azi eşti cam prost dispus.
VERŞININ: Se prea poate. Azi n-am mîncat nimic. De dimineaţă n-am pus nimic în'gură. Mi-e una din fete cam bolnavă... Cînd se îmbolnăveşte una din fetiţe, simt cum mă sugrumă neliniştea! Mă mustră conştiinţa: cum de am fost
150
în stare să le dau o astfel de mamă! O, dacă ai fi văzut-o •astăzi! Ce nulitate! Am început să ne certăm de la şapte dimineaţa, iar la nouă am plecat trîntind uşa. (Pauză.) Nu-mi place să vorbesc altora despre asta, şi, ciudat lucru, mă plîng tocmai dumitale! (li sărută mina.) Te rog să nu te superi pe mine! Nu am pe nimeni pe lume în afară de dumneata. Pe nimeni...
(Pauză.)
MASA: Cum mai vuieşte soba! Aşa era cu puţin înainte de a muri bietul tata. Aşa vuia şi atunci coşul... Chiar aşa...
VERŞININ: Nu cumva eşti superstiţioasă?!
MASA; Ba da.
VERŞININ: Ce ciudat! (li sărută mina.) Eşti o femeie minunată, fermecătoare! Minunată, fermecătoare! Cu toate că-i întuneric aci, îţi văd strălucirea ochilor.
MASA (se aşază pe alt scaun): Aci e mai multă lumină...
VERŞININ: Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Cît îmi sînt de dragi ochii, mişcările dumitale! Adesea te visez... Minunată, fermecătoare femeie!
MASA (rîde încet): Nu ştiu de ce îmi vine să rîd cînd îmi vorbeşti astfel. Adevărul însăe că mi-e teamă... Nu mai spune nimic. Te rog! (Aproape în şoaptă.) Ba nu! Vorbeşte! Mi-e totuna... (îşi ascunde faţa în mîini.) Mi-e totuna. Vine ■cineva. Să schimbăm vorba...
(Intră Irina şi Tuzenbah prin sala mare.)
TUZENBAH: Ştii, numele meu e alcătuit din trei nume. Mă numesc baron Tuzenbah-Krone-Altschauer, dar sînt rus, ortodox ca şi dumneata. Mi-a rămas puţin din firea nemţească... Poate răbdarea şi îndărătnicia cu care te plictisesc în fiecare seară, cînd vin şi te conduc acasă!
IRINA: Cît de obosită sînt!
TUZENBAH: Am să vin la poştă în fiecare seară şi am să te conduc acasă, zece-douăzeci de ani, cît timp nu mă vei goni... (îi zăreşte pe Masa şi pe Verşinin. Se îndreaptă spre ei, vesel.) Voi eraţi? Bună seara.
IRINA: Iată-mă, în sfîrşit, acasă! (Către Masa.) Azi a venit la poştă o cucoană care voia să telegrafieze la Saratov. Voia să-şi vestească fratele că-i murise fiul şi nu-şi putea aminti adresa. Pînă la urmă a trimis telegrama fără adresă,
151
la Saratov. Se tînguia într-una şi eu am fost rea cu ea, fără nici un motiv. I-am spus: „N-am timp". M-am purtat prosteşte cu ea... Azi vin mascaţii la noi?
MASA: Da.
IRINA (se aşază în fotoliu): O să m- odihnesc o clipă... Sînt obosită!
TUZENBAH (surîzînd): Cînd te întorci de la slujbă, eşti ca o fetiţă oropsită...
(Pauză.)
IRINA: Am obosit. Nu-mi place slujba la poştă. Nu-mi place.
MASA: Ai slăbit... (Fluieră încet.) Ai întinerit. Acum semeni a băiat la faţă.
TUZENBAH: O schimbă pieptănătura.
IRINA: Trebuie să-mi caut altă slujbă. Asta nu-i pentru mine. Nu găsesc acolo ceea ce am dorit, ceea ce am visat... E o muncă fără poezie... lipsită de idei... (Bate cineva în podea.) E doctorul. (Către Tuzenbah.) Dragul meu, răspun-de-i. Eu nu sînt în stare, sînt istovită... (Tuzenbah răspunde, bătînd în podea.)
IRINA: O să apară îndată. Ar trebui să luăm măsuri. Doctorul a fost ieri cu Andrei la club şi iar au pierdut. Se spune că Andrei a pierdut la joc două sute de ruble.
MASA (indiferentă): Ce să-i faci?
IRINA: A mai pierdut acum douăsăptămîni... ca şi în decembrie... Ce bine ar fi să piardă mai repede tot! Poate că atunci am pleca din oraşul ăsta. Doamne, Dumnezeule! Visez Moscova în fiecare noapte! Parcă aş fi nebună!... (Rîde.) Abia în iunie o să plecăm... Dar pînă atunci au mai rămas... februarie, martie, april/e şi mai... aproape jumătate de an. /
MASA: Nataşa n-ar trebui să afle că a pierdut.
IRINA: Cred că puţin îi pasă.
(Prin sala mare intră Cebulikin, încă somnoros după siesta de după-amiază. După ce işi piaptănă barba, se aşază şi scoate din buzunar ziarul.)
MASA: Ia te uită... a sosit! Şi-a plătit chiria? IRINA (rîde): Da de unde! N-a plătit-o de opt luni. A uitat, pesemne.
152
MASA (rîde): Ia priviţi ce grav stă!
(Rid cu toţii. Pauză.)
IRINA: De ce nu spui ceva, Alexandr Ignatievici?
VERŞININ: Ştiu şi eu? Tare aş bea un ceai! Mi-aş da jumătate din viaţă pentru un pahar cu ceai! De azi dimineaţă n-am pus nimic în gură...
CEBUTÎKIN: Irina Sergheevna!
IRINA: Ce pofteşti?
CEBUTÎKIN: Vino aici, te rog... venez ici... (Irina se duce şi se aşază Ungă el, la masă.) Nu pot fără dumneata. (Irina ia cărţile de joc şi începe o pasienţă.)
VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul... Să facem şi noi atunci puţină filozofie.
TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim?
VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm... bunăoară... la viaţa de peste două-trei sute de ani!...
TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatelel Hainele îşi vor schimba croiala... Se va descoperi poate un al şasele simţ, care se va fi dezvoltat..] Viaţa, însă, va rămîne aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tînguiască, zicînd : „Vai, ce grea e viaţa!" Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să moară.
VERŞININ (stă pe gînduri): Cum să-ţi spun?,-Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de ani... căci anii nu înseamnă mai nimic... o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o înfăptuim... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea noastră.
(Masa rîde încet.)
TUZENBAH: Ce-i cu dumneata?
MASA: Nici eu nu ştiu! De azi dimineaţă îmi vine într-una să rid.
VERŞININ: Mi-am terminat studiile în acelaşi Ioc cu dumneata. Dar n-am urmat Academia militară. Citesc mult, însă nu ştiu să-mi aleg cărţile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate astea, cu cît trăiesc mai mult, cu atît simt în mine
153
anai aprigă setea de a cunoaşte. Încărunţesc, sînt aproape
bătrîn, şi ştiu atît de puţin, atît de puţin! Totuşi, mi separe
că ştiu bine ceea ce este esenţial şi adevărat. Cîtaş vrea să vă
dovedesc că fericirea nu-i pentru noi, că nu trebuie să fie
şi nici nu va fi... Noi trebuie să muncim, să muncim mereu.
Fericirea? Fericirea e hărăzită urmaşilor noştri îndepărtaţi.
{Pauză.) Dacă nu mie, cel puţin urmaşilor urmaşilor mei.
(în sala mare apar Fedotik şi Rode, care se aşază şi cintă
încet, acompaniindu-se la chitară.)
TUZENBAH: După dumneata, nici jă visăm la fericire şn-avem voie. Dar dacă eu mă simt fericit!
VERŞININ: Nu-i aşa...
TUZENBAH (dă din miini, rizind): Se vede că nu ne putem înţelege! Nu ştiu însă cum aş face să te conving. (Masa rîde încet.)
TUZENBAH (ameninţlnd-o cu degetul): R\z\,r\z\. (Către Verşinin.) Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viaţa nu se va schimba cu o iotă! Ea rămîne aceeaşi, urmîndu-şi legile ei proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoare, cocorii, de pildă, îşi urmează, neobosite, zborul! Oricare ar fi gîndurile ce le frămîntă mintea — meschine sau măreţe — îşi vor continua mereu zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei zboară şi vor continua să zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor putea să filozofeze în linişte, numai să nu tulbure zborul celorlalţi...
MASA: Bine, dar pentru ce?
TUZENBAH: Pentru ce? Uite, afară ninge. Pentru ce?
(Pauză.)
MASA: Mie, însă, mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să o caute. Altfel, existenţa lui e deşartă, deşartă... Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii?... De ce sînt stele pe cer?... Ori ştii de ce trăieşti, ori toate pe lume sînt fleacuri... nimicuri..^1
( Pauză.)
Ş: Şi totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea! MASA: Gogol spunea: „Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!"
154
TUZENBAH : Şi eu am să spun: „Greu lucru să se înţeleagă cineva cu dumneavoastră, domnilor!" Mai lăsaţi-o.
CEBUTlKIN (citeşte din ziar): Balzac s-a cununat la Ber-dicev... (Irina cîntă încet.) Asta trebuie să mi-o însemn în carnet. (Scrie.) Balzac s-a cununat la Berdicev. (Citeşte mai departe ziarul.)
IRINA (făcind pasienţa, tngîndurată): Balzac s-a cununat la Berdicev...
TUZENBAH: Zarurile au fost aruncate! Ştii, Măria Ser-gheevna, îmi dau demisia!
MASA: Am auzit. Nu văd nimic bun în asta. Nu-mi plac civilii.
TUZENBAH: E totuna! (Se ridică.) Nu prea sînt eu chipeş! Vezi, dar, că nu fac de militar! Dar parcă nu-i totuna?... Am de gînd să muncesc. Vreau cel puţin o dată în viaţa mea să muncesc atît, încît să vin seara istovit acasă, să mă trîn-tesc pe pat şi să adorm numaidecît. (Trece în sala mare.) Cred că muncitorii dorm bine noaptea!
FEDOTIK (către Irina): Venind aci pe strada Moskov-skaia, am intrat în prăvălia lui Pîjikov şi ţi-am cumpărat nişte creioane colorate şi briceagul ăsta.
'IRINA: Fireşte! Voi toţi mă consideraţi încă o fetiţă... dar eu am crescut! (Ia creioanele şi briceagul, cu vădită bucurie.) Ce drăguţesînt!
FEDOTIK: Pentru mine am cumpărat un briceag mai mare. Ia uitaţi-vă! O lamă, încă una, şi-a treia. Asta e pentru scobit în urechi; uite şi o forfecuţă şi o pilă de unghii.
RODE (tare): Doctore, cîţi ani ai?
CEBUTÎKIN: Eu? Treizeci şi doi.
(Rîs general.)
FEDOTIK: Hai să vă arăt o pasienţă nouă. (Aşază cărţile.)
(Jupîneasa intră cu samovarul, Anfisa rămîne pe Ungă el. După un timp intră Nalaşa şi se invîrteşte şi ea In jurul mesei, apoi intră Solionîi, care salută lumea şi ia loc la masă.)
VERŞININ: Ce vreme urîtă e afară! Ce vînt! MASA: Da, m-am săturat de atîta iarnă. Am şi uitat cum e vara.
155
IRINA: Mi se pare că iese pasienţa. Să ştii că plecăm la IVIoscova.
FEDOTIK: Ba nu iese de loc. Ia te uită cum a închis «ptul acela pe doi de pică. (Rîde.) Asta înseamnă că nu plecaţi la Moscova!
'CEBUTIKIN (citeşte d;n ziar): Tsitsicar... Acolo-i molimă. Bîntuie vărsatul negru!
ANFISA (vinespre Masa): Masa, măicuţă, pofteşte lumea la ceai! (Către Verşinin.) Poftiţi la ceai, înălţimea voastră... Iertaţi-mă, tătucule, v-am uitat numele.
MASA: Adu-l aci, doiculiţă, nu mă mai duc acolo!
IRINA: Doiculiţă!
ANFISA: Iacă, vin îndată!
NATAŞA (către Solionîi):Şlu, prunc;i ăştia înţeleg foarte bine tot! Mai deunăzi îi spun: „Bună ziua, Bobik, bună ziua, drăguţule!" Să fi văzut numai cum m-a privit! Să nu crezi că vorbesc aşa pentru că-i sînt mamă, te rog să mă crezi! Bobik însă este un copil excepţional!
SOLIONÎI: Dacă copilul ăsta era al meu, îl puneam în tigaie şi-1 mîncam fript. (îşi ia paharul de ceai şi trece în salon, aşezindu-se într-un colţ.)
NATAŞA (ascunzîndu-şi faţa în mîini): Vai, ce om brutal şi prost crescut!
MASA: Fericit cel ce nu vede dacă acum e iarnă sau vară... Cred că dacă aş fi fost la Moscova, nu m-aş fi sinchisit de timp! yi
VERŞININ/fMai deunăzi citeam nişte memorii scrise de -un ministru francez la închisoare. A fost osîndit pentru afacerea Panama. Nu vă puteţi închipui cu ce încîntare şi însufleţire vorbea de păsările pe care le vedea prin gratiile ferestrei, despre păsările pe care nu le observase niciodată atîta vreme cît fusese ministru. Fireşte că acum, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu le mai bagă în seamă — ca înainte. La fel se va întîmpla şi cu dumneata. Cînd vei tocui la Moscova, n-o să ţi se mai pară minunată, ca acum. Fericirea nu există pentru noi şi n-o atingem niciodată, o dorim numai.
TuziKNisAH (ia de pe masă o cutie de bomboane): DST unde sînt bomboanele?
IRINA: Le-a mîncat Solionîi.
TUZBNBAH: Cum? Pe toate? ANFISA (servind ceaiul): Domnule, aveţi o scrisoare!
336
VERŞININ: Eu! (Ia scrisoarea.) E de la fiica mea. (Citeşte.) Da... fireşte! Măria Sergheevna, nu te supăra... o să plec pe neobservate... nici ceaiul nu-l pot bea... (Se ridică^ tulburat.) Veşnica poveste...
MASA: Ce s-a întîmplat? Nu se poate spune?
VERŞININ (vorbeşte încet): Iar s-a otrăvit soţia mea!' Sînt nevoit să plec. Voi trece fără să fiu observat. Ce neplăcute sînt toate astea! (Sărută mîna Masei.) Draga mea, buna mea... frumoasa mea... o s-o iau încetişor pe-aici. (Pleacă.)
ANFISA: Dar unde se duce? Tocmai acum cînd am servit ceaiul! Ce om ciudat!...
MAŞA (supărată): Vezi-ţi de treabă! Nu dai omului pace niciodată! (Cu ceaşca de ceai în mină se îndreaptă spre masă.) M-ai plictisit, bătrîno...
ANFISA: Nu te mai supăra, măicuţă!
ANDREI (din culise): Anfisa!
ANFISA (îngînă): „Anfisa"... Stă colea şi... (Iese.)
MASA (în sala mare, Ungă masă; supărată): Faceţi-mi loc şi mie la masă! (Răvăşeşte cărţile aşezate pentru pasienţă.) De ce v-aţi aşezat aici, cu cărţile astea? Beţi ceaiul acum!
IRINA: Ce răutăcioasă eşti, Masa!
MASA: Foarte bine! Dacă sînt rea, să nu mai vorbiţi cu mine. Să mă lăsaţi în pace!
CEBUTÎKIN (r'îzînd): Auzi dumneata! S-o lăsăm în pace!:
MASA: Ai şaizeci de ani, dar bolboroseşti întotdeauna dracu ştie ce năzbîtii. Parcă ai fi copil!
NATAŞA (oftînd): Masa, draga mea, nu-i frumos să foloseşti în conversaţie astfel de expresii! Drept să-ţi spun, frumoasă cum eşti şi făcînd parte dintr-o lume aleasă, ai putea fi fermecătoare dacă n-ai folosi aceste cuvinte nepotrivite. Je vous prie, pardonnez-moi, Mărie, mais vous avez des manieres un peu grossieres.1
TUZENBAH (stăpînindu-se cu greu să nu izbucnească în rîs): V-aş ruga... să-mi daţi... să-mi daţi... mi se pare că acolo este coniac...
NATAŞA: (II paraît que mon Bobik deja ne dortpas2, s-a deşteptat. Azi e bolnav, mititelul... Mă iertaţi... mă duc să văd ce face. (Pleacă.)
1 Te rog si mă ierţi, Măria, dar ai maniere cam grosolane. (Fr.) • Se pare ca Bobik al meu nu mai doarme. (Fr.)
157
IRINA: Unde s-a dus Alexandr Ignatievici?
MASA: Acasă. Iar are un bucluc cu nevastă-sa.
TUZENBAH (se îndreaptă spre Solionîi cu sticla de coniac in mină): Stai mereu îngîndurat şi singurel şi nu pot pricepe la ce te gîndeşti! Hai să ne împăcăm! Să bem un păhărel cu coniac! (Beau.) Fără îndoială că va trebui să cînt toată noaptea la pian tot felul de fleacuri... Ce să-i faci?
SOLIONlI: Nu înţeleg de ce vrei să ne împăcăm? Eu nu m-am certat cu dumneata.
TUZENBAH: Nu ştiu de ce, dar stîrneşti în mine un simtă-mînt ciudat, ca şi cum ar fi întotdeauna o neînţelegere între noi. Trebuie să recunosc că ai un caracter destul de straniu...
SOLIONlI (declamă): „Sînt ciudat, dar cine nu-i astfel? Deci nu te supăra, Aleko."
TUZENBAH: Dar ce caută aici Aleko? ^
(Pauză.)
SOLIONlI: Vezi... de cîte ori sînt singur cu cineva, merge, sînt ca toţi oamenii. în lume însă sînt plicticos, sfios... Spun numai prostii... Şi totuşi, sînt mai de treabă şi mai cinstit decît mulţi, mulţi alţii. Şi o pot dovedi.
TUZENBAH : De multe ori mă supăr pe dumneata. Veşnic te legi de mine cînd sîntem împreună în lume! Şi totuşi, mi-eşti simpatic, nu ştiu de ce. Azi mă îmbăt... fie ce-o fi! Să bem!
SOLIONÎI: Sa bem! (Beau.) N-am nimic împotriva du-mitale, baroane, şi nici n-am avut vreodată. Dar am caracterul lui Lermontov. (încet.) Şi se spune că semăn puţin cu el... (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi îşi dă pe mlini.)
TUZENBAH: Să ştii că demisionez. Ajunge! De cinci ani de cînd mă tot gîndesc şi răsgîndesc. In sfîrşit, m-am hotă-rît! Am de gînd să muncesc...
SOLIONlI (declamă): „O, nu te supăra, Aleko! Ci uită ale tale visuri!"
(In timp ce stau de vorbă, apare Andrei; are o carte în mină, trece încet şi se aşază lingă luminare.)
TUZENBAH: Da! Am să muncesc!
CEBUTlKIN (vine în salon cu Irina): Fireşte că şi mînca-rea era caucaziană. Ciorbă cu ceapă şi al doilea fel cehartma; asta în loc de friptură.
158
SOLIONÎI: Ceremşa nu-i friptură. E o legumă... Seamănă, cu ceapa.
CEBUTÎKIN: Ba s-avem iertare, îngeraşule. Cehartma nu e ceapă, ci friptură de berbec.
SOLIONÎI: Şi eu îţi spun că ceremşa e ceapă. CEBUTÎKIN: La urma urmei, de ce m-aş certa cu dumneata, care n-ai fost niciodată în Caucaz şi n-ai mîncat cehartma?' SOLIONlI: N-am mîncat, pentru că nu pot suferi mîncarea asta. Miroase a usturoi.
ANDREI (rugător): Vă rog, domnilor, încetaţi! TUZENBAH: Cînd vin mascaţii?
IRINA: Au făgăduit să vină pe la ora nouă. Vor sosi în, curînd.
TUZENPAH (îl îmbrăţişează pe Andrei şi cîntă): Măi pridvoare, pridvoraş Pridvoraşul meu cel nou. ANDREI (joacă şi cîntă mai departe):
Măi pridvoare, pridvoraş, Pridvoraşul meu cel nou. CEBUTlKIN (tot aşa joacă şi cîntă):
Măi pridvoare, pridvoraş, Meşterit din păltinaş.
(Toată lumea rîde.)
TUZENBAH (sârutîndu-l pe Andrei): Mai dă-o naibii de treabă! Hai să bem, Andriuşa... hai să bem şi să ne tutuim! Să ştii, Andriuşa, că plec cu tine la Moscova, la universitate!?
SOLIONÎI: La care? Moscova are două universităţi.
ANDREI: Moscova n-are decît o singură universitate.
SOLIONÎI: Şi eu vă spun că are două.
ANDREI: Poate să aibă şi trei! Cu-atît mai bine.
SOLIONÎI: Moscova are două universităţi! (Toată lumea protestează zgomotos, strigînd: Şt... Şt...) Vă spun că Moscova are două universităţi: cea veche şi cea nouă. Dacă nu vreţi să mă ascultaţi şi vă supără vorbele mele, pot să şi tac, ba mă pot duce şi în altă cameră... (Iese pe una din uşi.)
TUZENBAH: Bravo! Bravo! (Rîde.) Domnilor, vă rog să începem. Eu o să cînt la pian. Caraghios mai e şi Solionîi ăsta. (Se aşază la pian şi începe un vals.)
MASA (dansînd singură): Baronul a băut! Baronul s-a îmbătat! S-a îmbătat!
159
(Intră Nataşa.j
NATAŞA (către Cebutîkin): Ivan Romanici! (îispune ceea lui Cebutikîn, apoi pleacă, câlcind cu grijă. Cebutîkin se duce la Tuzenbah, ii pune mina pe umăr şi li şopteşte ceva la ureche.)
IRINA: Ce s-a întîmplat?
CEBUTÎKIN: E timpul să plecăm. Rămîneţi sănătoase!
TUZENBAH: Noapte bună. Trebuie să plecăm!
IRINA: Dar ce mai e şi asta? Nu ştiţi că vin mascaţii?
ANDREI (foarte încurcat): Să vedeţi... mascaţii nu mai vin. Ştii, Irina dragă... Nataşa a spus că Bobik nu se simte bine şi de aceea... dar la urma urmei... habar n-am ce se petrece şi nici nu-mi pasă!
IRINA (dlnd din umeri): Auzi, mă rog! Bobik nu se simte bine! t
MASA: Asta să ne fie toată paguba! Ce să-i faci? Cînd te dă afară, trebuie să pleci! (Către Irina.) Nu Bobik e bolnav... ea este... uite-aici... (Arată cu degetul la cap.) Mahalagioaică! Asta-i!
(Andrei intră In camera lui prin uşa din dreapta, Cebutîkin îl urmează. în sala mare toată lumea îşi ia rămas bun.)
FEDOTIK: Ce rău îmi pare! Eram atît de sigur că voi petrece bine astă-seară! Dar ce să-i faci?... Dacă-i copilaşul bolnav... N-avem încotro. Mîine o să-i aduc jucării...
RODE (tare): Cînd te gîndeşti că m-am culcat dinadins ■după masă ca să pot dansa mai bine toată noaptea! E abia ora nouă!
MASA: Hai să ieşim în stradă... continuăm acolo conversaţia!... Găsim noi ce să facem!
(Se aude din vestibul cum îşi iau rămas bun, apoi risul vesel al lui Tuzenbah. Au plecat cu toţii. Anfisaşi jupineasa string masa, sting luminile. Din culise se aude cintul doicii care adoarme copilul. Andrei iese încet din camera lui, îmbrăcat în palton, cu pălărie, urmat de Cebutîkin.)
CEBUTÎKIN: N-am mai apucat să mă însor... viaţa ■a trecut ca un fulger. Şi apoi, o iubeam nebuneşte pe maică-ta... şi ea era măritată...
100
•
ANDREI: Nu-i bine să te căsătoreşti! E plicticos!
CEBUTÎKIN: JBă ştii că ai dreptate! Dar singurătatea? Oricît ai filozofa, singurătatea e ceva înspăimîntător, dragul meu! Şi totuşi, la urma urmei, poate că-i totuna! j
ANDREI: Să plecăm mai repede!
CEBUTÎKIN: De ce să ne grăbim? Avem tot timpul! "'."-
ANDREI: Mă tem să nu mă oprească nevastă-mea.
CEBUTÎKIN: Aha!
ANDREI: în seara asta n-am să joc... o să privesc numai... Nu prea mă simt bine... Ia spune, Ivan Romanici, ce să fac? Respir atît de greu...
CEBUTÎKIN: De ce mă întrebi? Am uitat tot, dragul meu... nu mai ştiu...
ANDREI: Să 'ieşim prin bucătărie!
(Se aude soneria, apoi voci şi risete. Cei doi ies.)
IRINA (intră): Ce este?
ANFISA (în şoaptă): Au venit mascaţii.
(Sună din nou.) IRINA: Spune-le, doică, că nu-i nimeni acasă. Să ne ierte.
(Anfisa pleacă. Irina se plimbă, îngindurată, prin cameră; este tulburată. Intră Solionîi.)
SOLJONÎI (nedumerit): Nu-i nimeni? Dar unde s-au dus cu toţii?
IRINA: Au plecat acasă.
SOLIONÎI: Ciudat! Şi dumneata eşti singură aici?
IRINA: Singură. (Pauză.) La revedere!
SOLIONÎI: M-am purtat adineauri fără tact. Dar dumneata nu eşti ca toţi ceilalţi. Ai un suflet mare şi curat. Dumneata ştii să înţelegi adevărul... Numai dumneata mă poţi înţelege. Te iubesc nespus de mult, te iubesc din toată inima!
IRINA: Te rog să pleci! Bună seara!
SOLIONÎI: Nu pot trăi fără dumneata! (Mergînd după ea.) Bucuria mea! (Cu lacrimi în ochi.) Fericirea mea! Ce-ochi luminoşi, adinei şi plini de vrajă! Pînă acum n-am întîlnit la nici o femeie ochi ca ai dumitale!
IRINA (rece): Te rog să încetezi, Vasili Vasilicil
11 — Cehov — Teatru
161.
SOLIONÎI: E prima oară că-ţi vorbesc de dragostea mea. Mi se pare că nu mai sînt pe pămînt, ci pe altă planetă! (Se freacă pe frunte.) Dar n-are nici un rost... dragoste cu sila nu se poate... fireşte! Nu voi îngădui însă niciodată ca altul să fie fericit în locul meu. Jur pe tot ce am mai sfînt că voi ucide pe oricare rival... O, minunea mea!
# (Nataşa trece ţinlnd o luminare în mină.)
NATAŞA (deschide uşile, privind în odăi. Numai pe aceea care dă în camera lui Andrei n-o deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm să citească. Iartă-mă, Vasili Vasilici. Nu ştiam că eşti aici. Nu sînt îmbrăcată.
SOLIONÎI: Mi-e totuna. La revedere! (Pleacă.)
NATAŞA: Fetiţo dragă, pari foarte obosită! (O sărută.) Ar fi bine să te culci mai devreme azi.
IRINA: Bobik doarme?
NATAŞA: Da, dar cam agitat. Aprop), drăguţă, voiam să-ţi spun ceva. Vezi, aşa se întîmplă mai întotdeauna, ba eu cu treaba, ba tu nu eşti acasă... Ştii, odaia lui Bobik mi se pâre cam umedă şi rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi dacă te-ai muta deocamdată la Olia?
IRINA (nu înţelege): Unde?
(Se aude o troică cu clopoţei care se opreşte în faţa casei.)
NATAŞA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe Bobik îl mut la tine. E atît de drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: „Bobik, tu eşti al meu, al meu!" Şi să fi văzut cum mă privea cu ochişorii lui. (Se aude soneria.) Trebuie să fie Olga. Ce tîrziu vine!
(Intră jupîneasa, care şopteşte ceva la urechea Nataşei.)
NATAŞA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă poftească la o plimbare cu troica... (Rîde.) Ce curioşi mai sînt şi bărbaţii ăştia! (Soneria.) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb un sfert de oră... (Către jupîneasa.) Spune-i că vin numaidecît. (Soneria.) Iar sună... probabil că-i Olga. (Pleacă.)
t—
162
(Jupîneasa iese In fugă, Irina stă jos. Inginduraiă, Intră Kulîghin, apoi Olga şi după ei, Verşinin.)
KULÎGHIN: Dar ce-i asta? Era vorba să fie o serată!...
VERŞININ: Ce ciudat! Am plecat de-aci acum o jumătate de oră şi aşteptam să vină mascaţii...
IRINA: Au plecat cu toţii.
KULlGHIN: Şi Masa a plecat? Dar unde s-a dus? De ce aşteaptă Protopopov afară în troică? Pe cine aşteaptă?
IRINA: Vă rog să nu mă mai întrebaţi atîta. Sînt foarte obosită.
KULÎGHIN: Iar faci nazuri!
OLGA: Consiliul s-a terminat abia acum. Ce ostenită sînt! Directoarea e bolnavă şi eu o înlocuiesc. Vai cum mă doare capul!... (Se aşază.) Andrei a pierdut ieri două sute de ruble... tot oraşul vorbeşte...
KULlGHIN: Şi pe mine m-a obosit consiliul de azi! (Stă jos.)
VERŞININ: Soţia mea a vrut iar să mă sperie şi a încercat să se otrăvească. Totul s-a sfîrşit însă cu bine! Acum sînt mulţumit! Pot să mă odihnesc. Ce păcat că trebuie să plecăm! Vă urez toate cele bune. Feodor Ilici, să plecăm undeva împreună. Nu mă pot întoarce acasă. Mi-e cu neputinţă... Să mergem...
KULlGHIN: Sînt obosit. Nu merg! (Se ridică.) Sînt obosit. Nevastă-mea a plecat acasă?
IRINA: Cred că da.
KULÎGHIN (sărută mîna Irinei): La revedere. Mîine şi poimîine mă odihnesc. Toate cele bune! (Plecînd.) Cu ce plăcere aş bea un ceai! Mă pregăteam să petrec seara într-o societate plăcută şi... O, fallacem hominum spem!1... Acuzativ cu exclamaţie...
VERŞININ: Atunci sînt nevoit să mă duc singur... (Pleacă, fluierînd, după Kulîghin.)
OLGA: Mă doare capul... capul... Andrei a pierdut la cărţi... tot oraşul vorbeşte... Mă duc să mă culc. (Plecînd.) Mîine sînt liberă... ce fericire, Doamne! Mîine liberă şi poimîine la fel... Mă doare capul, capul... (Pleacă.)
IRINA (singură): Au plecat cu toţii! Nu mai e nimeni!
(Din stradă se aude o armonică, iar dintr-o odaie, cintecul doicii.)
1 O, deşartă speranţa omenească. (Lat.)
II*
163
I
NAT AŞA (îmbrăcată în şubă, cu căciulită, trece prin sala mare. După ea vine jupîneasa): Mă întorc peste o jumătate de oră! Mă duc să mă plimb puţin. (Pleacă.)
IRINA (rămasă singură, cu tristeţe): La Moscova, La Moscova! La Moscova!
Cortina
ACTUL AL TREILEA
Camera Olgăi şi a Irinei. La dreapta şi la stînga, paturile care au în faţă paravane. E ora trei noaptea. Din depărtare se aud clopote de alarmă. B un incendiu mare în oraş. Lumea din casă nu s-a culcat. Pe canapea stă întinsă Masa îmbrăcată ca de obicei într-o rochie neagră. Intră Olga, urmată de Anfisa.
ANFISA: S-au adunat cu toţii jos, sub scară... Le-am spus: „Poftiţi sus, vă rog, nu se poate să staţi aici". Dar ei au început să se tînguie şi să jelească. Spuneau: „Nu ştim unde e tata. Vai, ferească sfîntulsănu fi pierit în flăcări!" Auzi vorbă! Mai sînt şi alţii în curte... tot dezbrăcaţi...
OLGA (scoate nişte rochii din dulap): Ia, doiculiţă... uite, rochia asta cenuşie... şi asta... mai ia şi bluza... şi fusta... Ce nenorocire, Doamne, Dumnezeule! Se spune că ulicioara Kirsanovski a ars de la un cap la altul! Mai ia şi asta, şi asta. (Aruncă toate rochiile în braţele doicii.) Şi lui Verşinin era să-i ardă casa! S-au speriat şi ei, sărmanii! Spune-le să doarmă la noi în noaptea asta... Nu trebuie să-i lăsăm să plece... Sărmanul Fedotik! I-a ars tot ce avea, nimic nu i-a rămas!
ANFISA: Oliuşka, eu n-am putere să le duc toate... să chemăm pe Ferapont.
OLGA (sună): Degeaba sun acum! (Strigă spre uşă.) Cine-i pe-acolo... să vină încoace! (Prin uşa pe care a deschis-o se zăresc, pe fereastră, luminile pîrjolului. Se aude cum prin faţa casei trec pompierii.) Ce grozăvie ! De s-ar isprăvi odată!
(Intră Ferapont.) j
OLGA: Ia toate astea şi du-le jos... Sub scară o să le gă~ seşti pa domnişoarele Kolotilin... să le dai rochiile astea..-uite, şi astea.
169
FERAPONT: Am înţeles. Şi Moscova a ars în 1812. Doamne, Dumnezeu nostru, pînă şi franţujii se minunau!
OLGA: Du-te! Du-tef
FERAPONT: Am înţeles. (Pleacă.)
OLGA: Doică dragă, să le dai tot. Nu ne trebuie nimic... Dă-le tot, doiculiţă... Abia mă mai ţin picioarele... sînt obosită! Pe Verşinini nu se poate să-i lăsăm să se ducă acasă... pe fete le culcăm în salon... iar Alexandr Ignatievici va dormi jos, la baron... Fedotik să se culce tot acolo... sau să-i facem loc în sala mare.» Doctorul s-a-mbătat parcă-n-tradins! E beat mort! Nu putem culca pe nimeni la el. Pe soţia lui Verşinin o s-o culcăm tot în salon.
ANFISA (obosită): Oliuşka, sufleţelul meu, nu mă goni... nu mă goni!
OLGA: Nu mai vorbi prostii, doiculiţă! Cine te goneşte?
ANFISA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Draga mea, inimioara mea... eu fac treabă... muncesc... în curînd însă n-0~ să mai pot... din pricina bătrîneţii! Şi atunci or spune: Pleacă! Dar unde să mă duc? încotro? Am peste optzeci de ani... am împlinit optzeci şi unu...
OLGA: Lasă, doiculiţă... stai jos... Ai obosit, sărăcuţa deţine! (O aşază pescaun.) Să te odihneşti, buna mea doică! Ce palidă eşti la faţă!
(Intra Nataşa.)
NATAŞA: Toată lumea spune că trebuie organizat un comitet de ajutorare pentru sinistraţi! Ideea e minunată! Săracii trebuie ajutaţi cît mai grabnic... asta e doar îndatorirea celor bogaţi!... Bobik şi Sofocika dorm de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Ce multă lume e la noi în casă... Unde te duci, dai peste ei... In oraş bîntuie gripa... mi-e teamă să nu se molipsească copiii.
OLGA (fără să-i dea ascultare): Din odaia asta nu se vede focul... Aci e linişte...
NATAŞA: Da... Mi se pare că mi s-a stricat coafura... (Se uită in oglindă.) Se spune că m-am îngrăşat... nu-i adevărat! Nici un pic. Masa a adormit! E tare ostenită, sărăcuţa! (Către Anfisa, rece.) Nu-ţi dau voie să stai jos în faţa mea! Scoa-lă-te! Pleacă de aici! (Anfisa pleacă.) Nu înţeleg de ce o mai ţii pe bătrîna asta!
OLGA (buimăcită): Iartă-mă, dar nu înţeleg nici eu...
166
NATAŞA: N-are ce căuta aici. E de la ţară şi să stea acolo... Ce sînt mofturile astea? Mie îmi place ordinea în casă! N-am nevoie de oameni de prisos! (O mîngîie pe Olga pe obraz.) Vai, ce obosită eşti! Directoarea noastră e obosită! Cînd se va face mare Sofocika şi va merge la liceu, o să-mi fie frică de tine.
OLGA: N-am să fiu directoare!
NATAŞA: Ba o să fii aleasă! E lucru hotărît!
OLGA: N-o să primesc... De altfel, nici nu pot... e peste puterile mele! (Bea un pahar cu apă.) Te-ai purtat adineauri îngrozitor cu doica! Iartă-mă, dar nu pot trece peste lucrurile astea... mi s-a făcut rău cînd am auzit!...
NATAŞA (cu vioiciune): Iartă-mă, Olia, iartă-mă... n-am vrut să te supăr...
(Misa se ridică, îşi ia perna şi pleacă supărată.)
OLGA: Trebuie să înţelegi, draga mea... Am primit o creştere care ţi se pare curioasă, dar nu pot suferi una ca asta. Ieşirile de acest fel mă doboară, mă îmbolnăvesc, îmi iau orice curaj...
NATAŞA: Iartă-mă, iartă-mă!... (O sărută.)
OLGA: Orice grosolănie, chiar numai un cuvînt răstit mă fac să sufăr...
NATAŞA: E adevărat că mi se întîmplă adesea să vorbesc cum nu se cade. Dar de ce să nu înţelegi şi tu, draga mea, că poate foarte bine să stea şi la ţară!
OLGA: E de treizeci de ani în casa noastră!
NATAŞA: Foarte bine! Dar acum nu mai e în stare să muncească! Văd că nu ne prea înţelegem! Sau nu vrei să mă înţelegi. Nu mai poate munci! Toată ziua nu face decît să doarmă sau să stea!
OLGA: Las-o să stea!
NATAŞA (mirată): Dar cum se poatesăstea? E doar servitoare! (Cu o voce plingăreaţă.) Nu te înţeleg de loc, Olia! Am doică la copil, nursă; avem jupîneasă, bucătăreasă! Ce ne mai trebuie şi bătrîna asta? De ce?
(De departe se aud clopotele de alarmă.)
OLGA: Noaptea asta m-a îmbătrînit cu zece ani! NATAŞA: Olia, să ne înţelegem o dată pentru totdeauna ! Tu eşti la liceu, iar eu încasă. Tu cu învăţătura... Eucugos-
167
podăria. Cînd vorbesc de slugi, ştiu eu ce spun! Mîine să n-o mai prind aci pe hoaţa asta bătrînă, pe pomanagioaica asta! (Dă din picior.) Pe zgripţoroaica asta bătrînă! Să nu cumva să mă scoateţi din sărite! Să nu mă contraziceţi! (îşi dă singură seama că a mers prea departe.) O să ne certăm în-tr-una dacă n-o să te muţi de-aci, jos la parter! E îngrozitor!
(Intră Kulîghin.)
KULlGHIN: Unde e Masa? E timpul să plecăm şi noi acasă. Se spune că s-a potolit focul. (Se întinde.) A ars numai un cartier... La început bătea vîntul şi se credea că va lua foc tot oraşul! (Stă jos.) Am obosiţi Scumpa mea Olga... mă gîndesc adesea că dacă nu era Masa pe lume, m-aş fi căsătorit cu tine... Eşti atîtde bună... Sînt istovit... (Ascultă încordat.)
OLGA: Ce e?
KULÎGHIN: Doctorul bea într-una. Parc-o face înadins! E beat turtă! (Se ridică.) Mi se pare că vine încoace. Ai auzit? Da... da, vine aci. (Rlde.) Vezi ce face... Mă ascund. (Se duce şi se ascunde în colţ după dulap.) Ce bandit!
OLGA: De doi ani n-a mai băut. Şi acuma, uite-aşa ne-tam-nesam s-a îmbătat! (Se retrage cu Nataşa în fundul odăii.)
(Cebutikin intră, trece prin odaie fără să se clatine, ca un om treaz, se opreşte, se uită jur~imprejur, apoi se duce la lavabou si începe să se spele ve miini.)}
CEBUTIKIN (mohorît): Dracu să-i ia pe toţi!... Da... toţi cred că sînt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic... (Olga şi Nataşa ies fără să fie văzute de Cebutîkin.) Să-i ia dracu pe toţi... Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit... Şi eu sînt vinovat! Da, da... Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sînt om, poate mă prefac numai. Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sînt şi mi se pare numai că umblu... mănînc, dorm. (Plînge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist 1 (Nu mai plînge; mohorît.) Dracu să mai ştie...Acum treizile vorbeau la club... ziceau: Shakespeare... Voltaire... N-am citit nimic... nimic! Dar m-am pre-
168
făcut că ştiu de toate... şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitociei Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care em lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate... Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine... M-am dus şi m-am îmbătat...
(Intră Irina cu Verşinin şi Tuzenbah. Tuzenbah este îmbrăcat în haine civile, noi, elegante.)
IRINA: Să rămînem aici... N-o să intre nimeni.
VERŞININ: Dacă nu erau soldaţii, ardea tot oraşul. Buni băieţi! (îşi freacă mîinile de plăcere.) Buni băieţi! Suflete de aur!...
KULlGHIN (se apropie de ei): Cît e ceasul, domnilor?
TUZENBAH: Trei trecute. începe să se lumineze!
IRINA: S-au adunat cu toţii în sala cea mare şi nimeni nu pleacă. E şi Solionîi al vostru cu ei!... (Către Cebutîkin.} Doctore! Mai bine te-ai duce să te culci!
CEBUTÎKIN: Nu-i nimic... Vă mulţumesc... (îşi piaptănă barba.)
KULÎGHIN (rîde): S-a ciupit bine Ivan Romanîci. (îl bate pe umăr.) Bravo!... In vino veritas... spuneau anticii.
TUZENBAH: Toată lumea mă roagă să dau un concert în folosul sinistraţilor.
IRINA: Da! Dar cu cine?
TUZENBAH: S-ar putea aranja! Măria Sergheevna, după părerea mea, cîntă minunat la pian!
KULÎGHIN: Da... cîntă într-adevăr foarte bine!
IRINA: A mai uitat... n-a mai cîntat de trei sau patru ani!
TUZENBAH: Aici, în oraş, absolut nimeni nu înţelege muzica. Nimeni. Eu însă mă pricep şi vă încredinţez că Măria Sergheevna cîntă admirabil! Aş zice cu talent chiar!
KULÎGHIN: Să ştii că ai dreptate, baroane! O iubesc mult pe Masa. E foarte drăguţă!
TUZENBAH: Ce greu trebuie să fie să ai un dar atît de minunat şi să nu te înţeleagă nimeni! Nimeni...
KULÎGHIN (oftează): Ehei!... da... Credeţi însă că se cade ca Masa să cînte la concert? (Pauză.) Eu nu prea mă pricep. Poate că da... Ştiţi, domnilor, directorul nostru e un om bun, chiar foarte bun şi deştept, dar are concepţii cam ciudate... Bineînţeles că asta n-ar fi treaba lui, dar
169
dacă vreţi, pot să-i vorbesc... (Cebutîkin ia ceasul de porţelan şi-l priveşte cu încordare.)
VERŞININ: Uitaţi-vă în ce hal de murdărie sînt! Asta s-a întîmplat acolo, la stingerea focului. (Pauză.) Ieri am auzit în treacăt că e vorba să ne mutăm undeva departe, cu brigada... Unii spun în Polonia... alţii la Cita.
TUZENBAH: Aşa-i... şi eu am auzit! în cazul ăsta o să rămînă oraşul pustiu...
IRINA: Şi noi o să plecăm...
CEBUTÎKIN (scapă din mină ceasul, care se sparge în bucăţi): Praf s-a făcut!...
(Tăcere. Toată lumea e necăjită 'şi jenată.)
KULÎGHIN (adunînd cioburile de pe jos): Ivan Romanici, Ivan Romanici! Să spargi un lucru atît de scump! O să-ţi punem notă rea la purtare!
IRINA: Era ceasuj mamei!
CEBUTÎKIN: Se prea poate... al mamei... într-adevăr! Cine ştie! Poate că nici nu l-am spart. Vi se pare numai că e spart, poate ni se pare numai că trăim, dar, de fapt, nici nu existăm. Nimeni nu ştie nimic! Nici eu, nici ceilalţi! (îndreptiniu-se spre uşă.) Ce vă uitaţi aşa? Habar n-aveţi de nimic! Uite, Nataşa, de pildă... are o aventură cu Pro-topopov... Dar voi nu ştiţi nimic, staţi aici, nu vedeţi şi nu auziţi nimic, dar Nataşa are o aventură cu Protopopov. (Cîntă.) Ehei!... O s-o înghiţiţi voi şi p-asta! (Pleacă.)
VERŞININ: Mda! (Rîde.) Ce curioase sînt toate astea... (Pauză.) Cînd a izbucnit focul, am dat repede fuga acasă. Cînd să mă apropii, ce văd? Casa neatinsă, nici o primejdie, dar fetiţele stăteau în prag, dezbrăcate, părăsite de mama lor. împrejur, lumea se agita, caii goneau; cîinii lătrau. Micuţele de ele, înspăimîntate, buimăcite, aveau priviri atît de rugătoare... Mi s-a strîns inima cînd le-am văzut chipurile. Doamne, Dumnezeule, m-am gîndit, cîtă suferinţă le-o mai fi hărăzită şi lor în viaţă! Le-am luat cu mine şi am dat fuga cu ele încoace. Dar mă gîndeam mereu la suferinţele care le aşteaptă... (Se aud clopotele de alarmă; pauză.) Cînd sosesc aci, dau de nevastă-mea, supărată foc, care mai face şi scandal... (Intră Masa cu perna şi se aşază pe canapea.) Cînd mi-am văzut fetiţele în prag, dezbrăcate, in strada înroşită de văpaia focului, cu vuietul şi larma dim-
170
prejur, m-am gîndit la vremurile de demult. Odinioară, se întîmpla la fel, atunci cînd năvăleau pe neaşteptate vrăjmaşii, prădînd şi pîrjolind... şi totuşi ce mare deosebire între ce a fost şi ce este acum. Sînt încredinţat că peste două-trei sute de ani lumea va privi spre vremurile noastre cu groază, cu batjocură. Viaţa noastră de azi li se va părea greoaie, apăsătoare şi stranie... Ce viaţă frumoasă va fi atunci! (Rîde.) Iertaţi-mă, am început iar să filozofez! îmi daţi voie să continui, dragii mei? Azi am o poftă grozavă să fac pe filozoful. Mă simt inspirat. (Pauză.) Aici, parcă a adormit toată lumea. Şi cum vă spuneam, ce viaţă frumoasă va fi atunci! închipuiţi-vă numai... Acum sînteţi numai trei în tot oraşul. Dar în generaţiile viitoare, numărul celor de-o seamă cu voi va fi mai mare, din ce în ce mai mare. Şi va veni vremea cînd totul se va schimba şi se va trăi după cum gîndiţi voi. Dar şi voi veţi îmbătrîni. Se va naşte o lume nouă, mai bună, din ce în ce mai bună... (Rîde.) Nu ştiu ce am azi... am o poftă sălbatică de viaţă, rea este pentru orice vîrstă. Avîntul ei ( (Rîde.)
MASA: Tram... tam... tam...
VERŞININ: Tam... tam...
MASA: Tra... ra... ra...
VERŞININ: Tra... ta... ta.
FEDOTIK (intră, ţopăind): mi-a rămas nimic!
(Cîntă.) „Iubi-binefăcător..."
. (Rîde.) Mi-a ars totul.
Totul! Nu
(Rid cu toţii.)
IRINA: Lasă glumele astea. Ţi-a ars tot?
FEDOTIK (rîzînd): Nu mi-a rămas un fir. Nimic. A ars şi chitara şi aparatul fotografic. Au ars şi scrisorile... Voiam să-ţi dăruiesc un carnet... şi el a ars. (Intră Solionîi.)
IRINA: Nu, nu se poate să intri aci. Te rog pleacă, Vasili Vasilici.
SOLIONÎI: Dar cum, baronul poate sta şi eu nu?
VERŞININ: Are dreptate, trebuie să plecăm şi noi. Ce-o mai fi cu incendiul?
SOLIONÎI: Se spune că s-a mai potolit. Ce ciudat! De ce baronul o fi avînd voie să stea şi eu nu? (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi se parfumează.)
171
VERŞININ (antă iar): Tram... tam... tam...
MASA: Tam... tam...
VERŞININ (rlzlnd către Solionli): Haideţi în sala mare!
SOLIONÎI: Prea bine. O vom însemna şi pe asta. „Toate acestea mai îndelung le-aş tălmăci, dacă de gîşte teamă nu mi-ar fi..." (Privindu-l pe Tuzenbah.) Pui... pui... pui... (Iese cu Verşinin şi Fedotik.)
IRINA: Solonîi ăsta a umplut odaia de fum! (Nedumerită.) Nu cumva a adormit baronul? Nikolai Lvovici! Tre-zeşte-te!
TUZENBAH (buimac): Vai, ce obosit eram... fabrica de cărămizi... Să nu credeţi că visez... tot ce spun e adevărat... Plec în curînd la fabrica de cărămizi, încep să muncesc. A mai fost vorba despre asta. (Către Irina, cu dragoste.) Eşti atît de palidă! Eşti fermecătoare, minunată... Am impresia că risipeşti toată bezna dimprejur cu paloarea dumitale, ca o lumină... Eşti tristă... nu te împaci cu viaţa... De ce nu vii cu mine? Vino, vin« să muncim împreună!
MASA: Te rog să pleci de aici, Nikolai Lvovici!^
TUZENBAH (rîzînd): Erai aci? Nu te vedeam, (li sărută Irinei mina.) La revedere, plec!... Acum, cînd te privesc, mi-aduc aminte cum ?erai de ziua dumitale... E mult deatunci, erai veselă, plină de avînt şi vorbeai cu înflăcărare despre bucuria de a munci... Pe-atunci mai puteam întrezări o viaţă fericită. Dar astăzi? (îi sărută mina.) Ai lacrimi în ochi... culcă-te... se luminează... E aproape ziuă... Dacă mi-ar fi îngăduit să-mi dau viaţa pentru dumneata!
MASA: Pleacă, Nikolai Lvovici! Te rog...
TUZENBAH: Plec... (Pleacă.)
MASA (culclndu-se): Feodor, dormi?
KULÎGHIN: Cum?
MASA: Ai face bine să te duci acasă.
KULÎGHIN: Draga mea Masa! Scumpa mea Masa!
IRINA: Las-o să se odihnească, Fedia. E obosită.
KULÎGHIN: Plec numaidecît... soţia mea scumpă şi dragă... te iubesc, tu eşti singura mea dragoste...
MASA (supărată): Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant...
KULÎGHIN (rlde): Eşti într-adevăr extraordinară! De şapte ani sînt căsătorit cu tine şi am impresia că ieri ne-am
172
cununat! Pe cuvîntul meu, eşti o femeie excepţională. Ce mulţumit sînt! Ce mulţumit sînt!
MAŞA: Ce plictisită sînt! Ce plictisită sînt! (Se ridică pe jumătate şi vorbeşte, aşezată pe canapea.) Uite, mă rog, e ceva ce nu-mi iese din cap... E revoltător. îmi stă ca un cui în minte şi nu pot să tac. Vorbesc de Andrei. A ipotecat casa la bancă şi nevastă-sa a luat toţi banii... Casa nu e numai a lui, e şi a noastră. Asta trebuie s-o ştie, dacă e un om cinstit.
KULÎGHIN: Dar cum îţi vine să vorbeşti aşa, Masa? Ce-aî tu nevoie de toate socotelile astea? Bietul Andriuşa e îndatorat pînă-n gît!... Lasă-l în plata Domnului!
MAŞA: Oricum, să ştiţi că e revoltător! (Se culcă iar.)
KULÎGHIN: Slavă Domnului, nu sîntem săraci. Eu muncesc la liceu şi mai dau şi meditaţii. Sînt om cinstit, fără pretenţii... Omnia mea mecum porto1, cum s-ar spune.
MAŞA: N-am nevoie de nimic, dar mă revoltă nedreptatea! (Pauză.) Du-te, Feodor.
KULÎGHIN (o sărută): Odihneşte-te puţin, eşti obosită. Eu stau dincolo şi te aştept. Dormi! (Se îndreaptă spre uşă.) Sînt foarte mulţumit, sînt atît de mulţumit! (Pleacă.)
IRINA: E adevărat! Andrei al nostru s-a făcut atît de meschin! Cum a decăzut şi a îmbătrînit alături de femeia asta! Altădată se pregătea să devină profesor universitar, şi ieri se lăuda că a intrat, în sfîrşit, în consiliul zemstvei. El, un membru oarecare... şi Protopopov, preşedinte... Tot oraşul cîrteşte, îşi bate joc, numai el nu vede, nu ştie nimic... Ia uite cum au dat fuga cu toţii să ajute la stingerea focului. Numai el stă închis în camera lui, ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla. Atîta ştie şi el... să cînte la vioară. (Nervoasă.) E îngrozitor, îngrozitor! (Izbucneşte în pllns.) Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot îndura! Nu mai pot! (Intră Olga. Orînduieşte luciurile pe măsuţa ei.)
IRINA (plînge cu hohote): Goniţi-mă de aici! Daţi-mă afară! Nu mai pot!
OLGA (speriată): Ce e cu tine, draga mea, ce s-a întîm-plat?
IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, toţi
1 Port cu mine tot ce e al meu. (Lat.)
173
Totul s-a învălmăşit în mintea mea... nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan... In fiecare zi uit cîte ceva... şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!... OLGA: O, draga mea, draga mea.
IRINA/(încearcă să se stăplnească): Ce nenorocită sînt! Nu pot sa muncesc, n-o să mai muncesc. Ajunge, ajunge! Am fost telegrafistă, acum sînt la zemstvă... urăsc şi dispreţuiesc tot ce mi se dă să lucrez... Am douăzeci şi patru de ani. Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea, am slăbit, m-am sluţit, am îmbătrînit, şi nici o mulţumire sufletească. Vremea trece. Am impresia că mă scufund, că mă depărtez de viaţa adevărată, frumoasă. Mi se pare că mă prăvălesc în beznă, în prăpastie. Deznădejdea mă sugrumă. Cumde mai trăiesc? Cum de nu m-am sinucis pînă acum? Nici eu nu ştiu... &
OLGA: Nw mai plînge, fetiţa mea, nu mai plînge!... Mi se rupe inima!
IRINA: Nu, nu. N-o să mai plîng! Destul... Uite că nu mai plîng! Ajunge, ajunge!
OLGA: Scumpa mea, îţi vorbesc acum ca un bun prieten, ca o soră! Ascultă-mă, urmează-mi sfatul! Mărită-te cu baronul! (Irina plînge încet.) Ştiu că îl preţuieşti, că-l stimezi... E adevărat că nu-i frumos, dar e atît de cumsecade, de curat la suflet!... Şi apoi nu se căsătoreşte omul numai din dragoste, ci şi ca să îndeplinească o anumită îndatorire. Aşa gîndesc eu şi sînt încredinţată că aş putea să mă mărit fără să iubesc! Aş primi orice cerere în căsătorie, dacă omul ar fi cumsecade 1... Chiar dacă ar fi bătrîn...
IRINA: km aşteptat într-una şi am nădăjduit că ne vom muta la Moscova, că voi găsi acolo un om adevărat, un om al visurilor mele, al dorinţelor mele... Dar iată că totul e în zadar... In zadar... I
OLGA (îmbrăţişînd-o): Surioara mea dragă, scumpa mea surioară. Te înţeleg! Gînd şi-a dat demisia baronul Nikolai Lvovici şi a apărut în haine civile, mi s-a părut atît de urî-ţel, încît m-au podidit lacrimile... M-a întrebat: „De ce plîngi?" Ce era să-i spun? Şi totuşi, dacă Dumnezeu îl va ajuta şi te va lua de soţie, voi fi fericită, căci asta e altceva, cu totul altceva!
174
(Intră Nataşa cu o luminare in mină. Trece prin odaie, de la dreapta spre stingă, fără să spună un cuvint.J
MASA (Se aşazâ pe canapeaua pe care era culcată): Asta umblă de parcă ea ar fi dat foc oraşului!
OLGA: Eşti proastă, Masa. Iartă-mă, te rog, dar tu eşti cea mai proastă din familia noastră.
(Pauză.)
MASA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc vouă! Mi-e sufletul încătuşat! Vouă mă voi spovedi! Şi nimănui după aceea niciodată! Uite că încep... (încet.) E taina mea cea mai adîncă, voi însă trebuie s-o aflaţi... Nu mai pot să tac... (Pauză.) Iubesc... iubesc... îl iubesc... ]-aţi văzut adineauri!... Ei bine, ce să mai spun... într-un cuvînt, îl iubesc pe Verşinin!
OLGA (trece după paravanul care se află în faţa patului ei): Lasă asta, Masa, eu tot nu te aud.
MASA: Ce vrei să fac? (îşi ia capul în mîini.) La început, mi s-a părut un om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el... şi pînă la urmă am început să-l iubesc! îl iubesc aşa cum este... cu vocea, cu cuvintele lui... cu nenorocirile, cu cele două fetiţe...
OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi spune orice prostie, că tot nu aud!
MAŞA: Tu eşti proastă, Olia! Iubesc... pesemne că aşa mi-a fost scris, că asta mi-e ursita... Şi el mă iubeşte... Mă tem grozav... Da! Nu e bine? (O trage de mină pe Irina către ea.) O, drăguţa mea! Cum o să ne trăim viaţa asta? Ce-o să ni se mai întîmple? Cînd le citeşti în cărţi, toate ţi separ învechite, de parcă le-ai fi ştiut de mult, dar cînd iubeşti tu însuţi, îţi dai seama că nimeni nu ştie nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el... Dragele mele, scumpele mele surioare... Acum v-am spus tot... acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere, tăcere!...
(Intră Andrei şi după el Feraponl.)
ANDREI (supărat): Ce tot vrei? Nu mai înţeleg nimic!
FERAPONT (din uşă, nerăbdător): Eu, Andrei Sergheevici, v-am spus cel puţin de zece ori pînă acum...
ANDREI: în primul rînd, nu sînt Andrei Sergheevici pentru tine, ci înălţimea voastră,
175
■
PERAPONT: Vă roagă pompierii, înălţimea voastră, să le daţi voie să treacă prin parc spre rîu, că pînă acum au tot ocolit şi le vine foarte greu.
ANDREI: Bine! Spune-le să treacă. (Ferapont pleacă.) M-au plictisit. Unde e Olga? (Olga iese de după paravan.) Te-aş ruga să-mi dai cheia ta de la dulap. Pe a mea am pierdut-o... Aveai o cheiţă mică...
(Olga li întinde cheia, fără un cuvînt; Irina se duce după paravanul din faţa patului ei. Pauză.)
ANDREI: Ce foc mare! Bine că s-a mai potolit. Să-i ia dracu pe toţi! M-a scos din sărite acest Ferapont!... I-am spus o prostie... înălţimea voastră... (Pauză.) De ce nu spui nimic, Olia? (Pauză.) Cred că ar fi timpul să laşi la o parte prostiile şi să nu te mai superi pentru toate fleacurile... Acum, că sîntem cu toţii aci, şi Masa, şi tu, şi Irina, ar fi bine să ne lămurim o dată pentru totdeauna. Ce aveţi împotriva mea? Ce aveţi?
OLGA: Lasă, Andriuşa! E şi mîine zi. (Tulburată.) Ce noapte zbuciumată!
ANDREI: (intimidat): Nu te supăra. Eu întreb foarte liniştit: ce aveţi împotriva mea? Spuneţi-mi pe faţă!
(Se aule din culise vocea lui Verşinin: Tram, tam, tam.)
MASA (se ridică şi anta tare): Tra, ta, ta. (Către Olga.) La revedere, Olia, Dumnezeu să te păzească! (Se duce după paravan şi o sărută pe Irina.) Somn uşor... La revedere, Andrei! Te rog, du-te... Fetele sînt prea obosite... Mîine o să lămuriţi totul... (Pleacă.)
OLGA: Da, Andriuşa, ar fi bine să amînăm pe mîine... (Se duce după paravanul ei.) Trebuie să ne culcăm! /ANDREI: Am să spun ce am de spus şi după aceea plec. Uite! Mai întîi aveţi ceva împotriva Nataşei, nevastă-mea. Mi-am dat seama de asta din prima zi a căsniciei mele. Trebuie să vă spun însă că Nataşa este o fată minunată, cinstită, dreaptă şimărinimoasă. Asta e părerea mea. O iubesc şi o stimez! Aţi înţeles? Şi cerca şi ceilalţi să facă la fel. încă o dată vă spun, e dreaptă, cinstită şi mărinimoasă. Toate nemulţumirile voastre, iertaţi-mă, nu sînt decît mofturi... (Pauză.) Apoi mi se pare că sînteţi supărate pe mine pentru că nu am devenit profesor, pentru că nu mă ocup cu ştiinţa. Vedeţi
170
însă că am slujbă la zemstvă, am intrat în consiliul de conducere. Cred că ceea ce fac acum e tot atît de bun şi sfînt ca şi cînd aş fi slujit ştiinţa. Sînt membru în consiliul zemst-veişi dacă vreţisă ştiţi, sînt chiar mîndru de asta... (Pauză.) In sfîrşit, mai am ceva de spus!... Am ipotecat casa fără să vă cer consimţămîntul... Recunosc că sînt vinovat şi vă cer iertare. Am fost forţatdedatorii... Treizeci şi cinci de mii... Nu mai joc cărţi, m-am lăsat de mult... Tot ce pot să spun ca să mă justific e că voi aveţi pensia tatii, în timp ce eu n-am avut nimic... nici un venit, ca să zic aşa...
[(Pauză.)
KULÎGHIN (din uşă): Masa e aci? (îngrijorat.) Dar unde e? Ciudat... (Pleacă.)
ANDREI: Nimeni nu vrea să mă asculte! Nataşa e o fată minunată, cinstită. (Se plimbă tăcut pe scenă, apoi se opreşte.) Cînd m-am însurat, mă gîndeam că o să fim fericiţi... cu toţii! Doamne, Dumnezeule! (Izbucneşte în plîns.) Surorile mele dragi, scumpele mele, să nu mă credeţi, să nu credeţi un cuvînt din tot ce v-am spus... Să nu mă credeţi... (Pleacă.)
KULÎGHIN (apare In uşă neliniştit): Unde e Masa? Nu-i aci? Ce ciudat! (Pleacă.)
(Se aud clopotele pompierilor. Scena e pustie.)
IRINA (de după paravan): Olia! Cine bate în podea?
OLGA: Doctorul, Ivan Romanici. E beat.
IRINA: Ce noapte zbuciumată! (Pauză.) Olia! (Scoate capul de după paravan.) Ai auzit? E vorba să plece brigada de aci... o mută undeva, departe...
OLGA: Zvonuri...
IRINA: Vom rămîne singure, singure de tot... Olia!
OLGA: Ei şi?
V IRINA: Scumpa, draga mea! Tu ştii cît îl preţuiesc, cît îl stimez pe baron. E un om cumsecadş. Mă voi mărita cu el, sînt hotărîtă să fac orice, numai să plecăm la Moscova! Te rog din suflet, să plecăm! Nu e nimic pe lume mai frumos ca Moscova! Să plecăm, Olia, să plecăm!
Cortina
12
ACTUL AL PATRULEA
Parcul cu copaci bătrîni ai casei Prozorov. In fundul aleii lungi de brazi se zăreşte rîul. Pe celălalt mal e pădurea. In dreapta e terasa casei. Pe terasă e pusă masa,, pahare, sticle, s-a băut şampanie. E la amiază. Dinspre stradă spre rîu trece din cînd în cînd, traversînd parcul^ cîte cineva, în grabă. Apoi mai trec şi vreo cinci soldaţi. In tot timpul actului, Gebutikin e foarte bine dispus. Stă în parc în fotoliu şi aşteaptă să fie chemat. E cu chipiu şi baston. Pe terasă stau Tuzenbah, Irina şi Kulî-ghin, care e cu mustaţa rasă şi poartă decoraţia atîrnată de gît. Fedotik şi Rode coboară de pe terasă în parc, petrecuţi de ceilalţi. Amîndoi sînt în ţinute de campanie.
TUZSNBAH (se sărută cu Fedotik): Ditgul meu, em trăit ca doi prieteni bunii (Se sărută cu Rode.) încă o dată... adio, dragul meu!
IRINA: La revedere!
FEDOTIK: Adio! Nu la revedere, căci n-o să ne mai vedem niciodată!
KULÎGHIN: Cine ştie? (îşi şterge ochii şi surîde.) Ia te uită! M-au podidit lacrimile!
IRINA: Poate că ne mai întîlnim vreodată!
FEDOTIK: Da. Peste zece-cincisprezece sni! Atunci însă abia ne vom recunoaşte şi ne vom saluta cu răceală! (Ia un instantaneu.) Staţi!... E pentru ultima cară!
RODE (îl îmbrăţişează pe Tuzenbah): N-o să ne mai vedem. (Sărută mîna Irinei.) Vă mulţumesc din suflet pentru tot, pentru tot!
FEDOTIK (înciudat): Stai puţin!...
178
TUZENBAH: Cu voia lui Dumnezeu, ne vom mai întîlni... Să ne scrieţi... neapărat...
RODE (aruneînd o privire prin parc): Adio, copaci! (Strigă.) Hop! Hop! (Pauză.) Adio, frumos ecou!
KULÎGHIN: Ei, cine ştie, poate că vă veţi însura acolo, în Polonia... Nevestele voastre poloneze vă vor îmbrăţişa, spunîndu-vă: Kochanie1*. (Rîde.)
FEDOTIK (se uită la ceas): Nu mai avem nici o oră! Din toată bateria, numai Soîionîi pleacă cu şlepul. Noi o pornim cu coloana. Azi vor pleca trei baterii cu cîte un divizion, mîine alte trei. Peste oraşul ăsta se vor aşterne apoi liniştea şi tăcerea...
TUZENBAH: Şi o plictiseală fără margini.
RODE: Unde e Măria Sergheevna?
KULÎGHIN: Masa e în parc.
FEDOTIK: Trebuie să ne luăm rămas bun şi de la dînsa.
RODE: Adio, trebuie să plec, altfel simt că mă apucă plinsul! (îi îmbrăţişează în grabă pe Tuzenbah şi pe Kulî-ghin şi sărută mîna Irinei.) Ce bine am trăit aci!
FEDOTIK (către Kulîghin): Iată o amintire... un carneţel cu creionaş... Hai s-o luăm spre rîu... (Pleacă amîndoi şi se întorc de cîteva ori, ca să mai privească casa.)
RODE (strigă): Hop! Hop!
KULÎGHIN (strigă): Adio!
(Se vede cum se Intllnesc în fundul scenei cu Masa, îşi iau rămas bun şi pleacă împreună cu ea.)
IRINA: Au plecat!... (Se aşază pe ultima treaptă a terasei.)
GEBUTÎKIN: Au uitat să-şi ia rămas bun de la minei
IRINA: Dar dumneata ce-ai păzit?
CEBUTÎKIN: Drept să-ţi spun, am uitat şi eu! îi voi întîlni în curînd, de altfel, pentru că mîine plec... Da! Mai am o zi de stat aici! Peste un an ies la pensie. Mă întorc aci ca să-mi petrec restul zilelor alături de voi. Nu mi-a mai rămas decît un anişor pînă la pensie... (Pune ziarul în buzunar şi scoate un altul.) O să vin aci, pe lîngă voi o să-mi schimb cu totul viaţa... O să devin atît de liniştit, atît de cuminte şi potolit!...
1 Iubitule. (Polon.)
.12*
179
IRINA: Ai dreptate! Să ştii că ar trebui să-ţi schimbi felul de viaţă! Da, da, ar trebui să încerci.
CEBUTlKIN: Da. Asta o simt şi eu. (Fredonează încet.) Tarara-bumbia... tarara-bumbia...
KULIGHIN: Eşti incorigibil, Ivan Romanici, incorigibil!
CEBUTÎKIN: Ce-ar fi să te mai ocupi de mine? Poate că m-aş îndrepta...
IRINA: Feodor şi-a ras mustăţile! Nu pot să-l văd!
KULÎGHIN: De ce?
CEBUTÎKIN: Ţi-aş spune eu cu ce semeni, dar nu pot!
KULÎGHIN: Ce să-i faci? Asta-i un modus vivendi. Directorul n-are mustaţă... Cînd m-au făcut inspector... mi-am ras-o şi eu! Nu place nimănui, dar nu-mi pasă! Cu sau fără mustaţă, sînt tot atît de mulţumit!... (Se asază.J
(în fundul parcului apare Andrei, împingînd căruciorul copilului.)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, sînt foarte îngrijorată! Dumneata ai fost aseară pe bulevard; spune-mi, te rog, ce s-a întîmplat acolo?
CEBUTÎKIN: Ce s-a întîmplat? Nimic! Fleacuri! (Citeşte ziarul.) Parcă nu-i totuna?
KULÎGHIN: Se zice că s-a întîlnit Solionîi cu baronul pe bulevard, în faţa teatrului...
TUZENBAH: încetează! Ce rost are... (Dă apoi, plictisit, din mină şi intră în casă.)
KULÎGHIN: S-au întîlnit în faţa teatrului... Solionîi s-a %legat de baron. Baronului i-a sărit ţandăra şi î-a insultat...
CEBUTÎKIN: Habar n-em de nimic... Fleacuri!
KULÎGHIN: Se zice că Solionîi o iubeşte pe Irina... din pricina asta îl urăşte pe baron... E foarte uşor de înţeles... Irina e o fată frumoasă! Seamănă niţel cu Masa... e tot atît de visătoare... Dar tu, Irina, ai o fire mai blîndă... De altfel, şi Masa are un caracter bun. O iubesc nespus de mult pe Masa.
(Din fundul parcului se aude: Oho... hop, hop!)
IRINA (tresare): Nu ştiu de ce mă sperie totul azi? (Pauză.) Totulepregătit... dupămasătrimitlucrurile...Mîine mă cunun cu baronul şi plecăm îndată la fabrica de cără-
180
i
mizi... Poimîine începe şcoala... încep şi eu o viaţă nouă! De mi-ar ajuta Dumnezeu! La examenul de profesorat eram atît de emoţionată, atît de fericită! îmi venea să plîng de bucurie... (Pauză.) Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul şi căruţa... după lucruri...
KULÎGHIN: Prea bine, prea bine! Numai că mi se pare totul cam neserios... Prea multă filozofie şi prea puţină seriozitate... Totuşi îţi doresc noroc... din tot sufletul!
CEBUTÎKIN (mişcat): Drăguţa mea, draga mea, buna mea... inimioara mea de aur... Aţi luat-o mult prea înainte... nu vă mai pot ajunge. Am rămas în urmă... precum pasărea zburătoare, care îmbătrînind, nu mai poate zbura. Avîntaţi-vă, puişorii mei, tot mai sus, în văzduhuri... cu Dumnezeu! (Pauză.) Degeaba ţi-ai ras mustaţa, Feodor Ilici!
KULÎGHIN: Dă-o încolo de mustaţă! (Oftează.) Azi se duc militarii noştri! Viaţa o să reintre în vechile făgaşuri... Orice s-ar spune, Masa e o femeie bună şi cinstită! O iubesc mult şi-i sînt recunoscător pentru soarta mea... Vezi, oamenii au ursite atît de deosebite! Bunăoară... e aici, la accize, un funcţionar... se numeşte Kozîriov... a fost coleg cu mine în clasa a cincea. L-au dat afară, pentru că nu putea pricepe ut consecutivum. Acum o duce foarte prost. E sărac, bolnav. Cînd îl întîlnesc îi spun: „Bună ziua, ut consecutivum!"... „Da, îmi răspunde, chiar aşa-i... consecutivum..." şi tuşeşte. Eu însă am avut întotdeauna noroc. Sînt fericit, am fost decorat cu Odinul Stanislav gradul II şi am ajuns dascăl. învăţ pe alţii acum acest ut consecutivum... Fireşte... Sînt un om deştept, mai deştept decît mulţi alţii... dar fericirea nu stă în asta...
(în casă cin ta cineva la pian „Rugăciunea unei fecioare".)
IRINA: Mîine seară n-o să mai aud „Rugăciunea unei fecioare". N-o să-l mai vad pe acest Protopopov!... (Pauză.) A venit şi azi! Stă acolo în salon...
KULÎGHIN: N-a venit încă directoarea?
IRINA: Nu. Au trimis s-o cheme. Nici nu vă puteţi închipui ce greu e pentru mine să stau aci fără Olia... Acum locuieşte la liceu... unde e directoare... Toată ziua are treabă şi eu sînt singură, mi-e urît, n-am ce face, nu pot să sufăr odaia în care stau... Şi m-am gîndit aşa: dacă nu mi-e dat
181
să mă duc la Moscova, aşa să fie. Pesemne că asta mi-e soarta. N-ai ce face împotriva ei! Totul e în mîna lui Dumnezeu... Ăsta-i adevărul. Nikolai Lvovici m-a cerut în căsătorie. M-am gîndit bine şi pînă la urmă m-am hotărît... E un om bun, chiar uimitor de bun... Şi, deodată, parcă mi-au crescut aripi, veselia mi-a înviorat sufletul, m-am simţit uşurată şi dorul de muncă m-a cuprins din nou... Iată însă că aseară s-a întîmplat ceva... mă pîndeşte ceva tainic şi de neînţeles...
CEBUTÎKIN: Fleacuri!... Prostii!...
NATAŞA (strigă din fereastră): Directoarea!
KULÎGHIN: A venit directoarea! Să mergem! (Intră împreună cu Irina în casă.)
CEBUTÎKIN (citeşte ziarul şi fredonează încet): Tarara-bumbia... tarara-bumbia.
(Se apropie Masa. Prin fund trece din nou Andrei cu căruciorul.)
MASA: Stă aici şi puţin îi pasă!
GEBUTÎKIN: Dar ce s-a întîmplat?
MASA (se aşazâ): Nimic! (Pauză.) Ai iubit-o mult pe mama?
CEBUTÎKIN: Nespus de mult!
MASA: Dar ea te-a iubit?
CEBUTÎKIN (după o pauză): Asta nu mai ţin minte!
MASA: „Al meu" e aici?... Aşa zicea pe vremuri bucătăreasa noastră, Marfa, cînd vorbea de vardistul ei!... „Al meu" e aici?
CEBUTÎKIN: Nu... încă nu!
MAŞa/e firesc să devii grosolan şi răutăcios cînd ţi se măsoară tu atîta zgîrcenie clipele de fericire, cînd le cîştigi ^u atîta greutate... şi mai cu seamă cînd le pierzi aşa cum le pierd eu acum!... (Arată spre piept.) Aci... uite, aci clocoteşte totul. (Se uită la Andrei, care plimbă într-una căruciorul.) Uite-l şi pe fratele nostru, pe Andrei... Cum s-au mai spulberat toate nădejdile! Atîţia oameni se străduiesc, de pildă, să înalţe un clopot, îşi irosesc truda şi paralele, ca pînă la urmă clopotul să se prăbuşească, spărgîndu-se în bucăţi... fără nici o pricină! Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu Andrei!. J
•182
ANDREI: Cînd o să se facă linişte şi în casa asta? Doamne, ce gălăgie!
CEBUTÎKIN: Foarte curînd! (Se uită la ceas.) Am un ceas, ca pe timpuri! Vesteşte orele prin bătăi. (îl întoarce; ceasul bate.) La unu, pleacă bateria întîi, a doua şi a cin-cea. (Pauză.) Eu o să plec mîine.
ANDREI: Pentru totdeauna?
CEBUTÎKIN: Nu ştiu. O să mă întorc, poate, peste un an... dar dracu ştie? Parcă nu-i totuna?
(Din depărtare se aude muzică de harpă şi vioară.)
ANDREI: Oraşul se goleşte, pustiul se va aşterne peste el. (Pauză.) Ieri s-a întîmplat ceva în faţa teatrului... toată lumea vorbeşte, numai eu n-am habar de nimic!...
CEBUTÎKIN: Nu-s decît prostii! Solionîi s-a legat de baron. Baronul şi-a ieşit din fire şi l-a repezit. Pînă la urmă, Solionîi a trebuit să-l provoace la duel. (Se uită la ceas.) Mi se pare că ar fi timpul... La ora douăsprezece şi jumătate ne întîlnim în dumbravă... uite, aceea care se zăreşte dincolo de rîu... Pif... paf... (Rîde.) Solionîi îşi închipuie că-i Lermontov... Ştii că scrie şi versuri? Dar să-ţi spun drept, asta nu mai e glumă! Are pînă acum două dueluri pe conştiinţă!
MASA: Cine?
CEBUTÎKIN: Solionîi.
MASA: Dar baronul?
CEBUTÎKIN: Qe-i cu baronul?
(Pauză.)
MASA: Totul mi se încurcă în cap... îţi spun că nu trebuie să-i laşi să se bată... Poate să-l rănească pe baron... Poate să-l ucidă.
CEBUTÎKIN: Baronul e băiat bun! Dar cu un baron mai mult sau mai puţin pe lume nu e totuna? N-au decît! Totuna e! (Din parc strigă cineva: Oho, hop, hop!) Să mai aştepte! Ăsta e Skvorţov, unul din martori! E jos, în barcă!
(Pauză.)
ANDREI: Eu unul cred că e imoral să te baţi în duel sau să iei parte la un duel, fie şi în calitate de medic.
183
CEBUTÎKIN: Ţi se pare numai!... De fapt... noi nu sîn-tem... nu există nimic pe lume!... Ni se pare numai că trăim... Dar la urma urmei, totuna e.
MASA: Toată ziua vorbesc şi iar vorbesc... (Merge.) Ca şi cum n-ar fi de ajuns clima asta, în care te poţi aştepta să ningă oricînd; trebuie să mai auzi şi toate discuţiile astea! (Se opreşte.) Nu! Nu vreau să intru în casă... nu pot!... Cînd vine Verşinin, să mă chemaţi... (Pleacă pe alee.) Păsările călătoare au început să plece... (Priveşte în sus.) Lebede sau gîşte sălbatice... dragele mele, fericitele mele! (Pleacă.)
ANDREI: 0 să rămînă casa pustie... Ofiţerii se duc, te duci şi dumneata, soră-mea se mărită... eu rămîn singur în toată casa...
CEBUTlKIN: Dar nevasta dumitale?
(Intră Ferapont cu un teanc de Mrtii în mină.)
ANDREI: Nevasta ca nevasta! N-am ce zice... E cinstită... cumsecade, să spunem, chiar bună.../Şi cu toate astea, are în ea ceva ce o reduce la nivelul animalului aceluia orb... mărunt... ţepos! In orice caz, nu e un omi Acum îţi vorbesc sincer, ca unui prieten adevărat! Eşti singurul om căruia îi pot mărturisi totul! Fireşte, o iubesc pe Nataşa... Cîteo-dată, însă, mi se pare atît de vulgară... Şi atunci îmi pierd capul... Nu mai ştiu de ce o iubesc sau, în orice caz, de ce am iubit-o...
CEBUTÎKIN (se ridică): Ei... dragul meu, mîine plec şi poate nu ne mai vedem niciodată. Iată însă sfatul meu: Pune mîna pe pălărie şi pe baston şi ia-o din loc!... Pleacă!... Du-te!... Du-te fără să întorci capul. Şi cu cît te vei duce mai departe, cu atîta va fi mai bine!
(în fundul scenei trece Solionli cu doi ofiţeri. îl zăreşte
pe Cebutîkin şi vine spre dlnsul, lăslndu-i pe ceilalţi să-şi
urmeze drumul.)
*SOLIONÎI: Doctore! E douăsprezece jumătate! E timpul să plecăm. (Dă mîna cu Andrei.)
CEBUTÎKIN: Vin numaidecît! M-aţi plictisit cu toţii! (Către Andrei.) Andriuşa, dacă întreabă cineva de mine, să spui că vin numaidecît!... (Oftează.) Of, of, of!
184
SOLIONÎI: „Nici să crîcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu doctorul.) De ce tot oftezi, moşu-lică?
CEBUTÎKIN: Hm!
SOLIONÎI: Cum o duci cu sănătatea?
CEBUTÎKIN (furios): Vezi-ţi de treabă!
SOLIONÎI: Degeaba te necăjeşti, moşulică! N-o să fac mai nimic! O să trag numai în el ca într-o potîrniche l (Scoate sticluţa de parfum şi îşi dă pe mlini.) Am golit azi toată sticluţa şi miros într-una! Miros a cadavru mîinile astea! (Pauză.) Aşa... îţi mai aduci aminte versurile? „Dar el numai furtună vrea; parc-ar fi linişte-n furtună!11
CEBUTÎKIN: Da! Fireşte! „Nici să crîcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu Solionîi.)
(De departe se aude strigînd: Hop! Hop! Apoi intră Andrei şi Ferapont.)
FERAPONT: Vă rog să iscăliţi hîrtiile astea. ANDREI (nervos): Lasă-mă în pace! Lasă-mă! Te rogi (Pleacă cu căruciorul.)
FERAPONT: Ăsta-i rolul hîrtiilor, să fie iscălite. (Pleacă spre fundul scenei.)
(Intră Irina cu Tuzenbah care poartă pălărie de paie. Kulighin trece prin scenă strigînd: Masa! Masa!)
TUZENBAH: Mi se pare că el e singurul om din tot oraşul care se bucură de plecarea militarilor!
IRINA: E uşor de înţeles! (Pauză.) Oraşul nostru va ră-mîne pustiu.
TUZENBAH: Draga mea! Mă întorc într-o clipă.
IRINA: Unde te duci?
TUZENBAH: Am puţină treabă în oraş... apoi... trebuie să-mi iau rămas bun de la camarazi...
IRINA: Nu-i adevărat!... Nikolai... de ce eşti atît de distrat astăzi? (Pauză.) Ce s-a întîmplat ieri în faţa teatrului?
TUZENBAH (face un gest): Mă întorc... peste o oră voi fi iar cu tine... (li sărută mîinile.) Nepreţuita mea! (Se uită lung la ea.) De cinci ani te iubesc... şi tot nu mă pot obişnui! Îmi pari din ce în ce mai frumoasă! Ce păr minunat! Ce ochi! Mîine te iau de-aci. Vom munci, vom fi bo-
185
I
:gaţi, visurile mele se vor realiza... Vei fi fericită! Un singur lucru mai lipseşte, unul singur: dragostea ta!
IRINA: Asta nu stă în puterile mele! Voi fi soţia ta, îţi voi fi credincioasă şi supusă... dar de iubit... ce pot să fac? (Izbucneşte în lacrimi.) N-am iubit niciodată! O! Visam .zi şi noapte o dragoste, o dragoste mare! Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut! (Pauză.) De ce ai o privire atît de rătăcită?
TUZENBAH: N-am dormit toată noaptea. Nimic nu mă înspăimântă în viaţa asta! Şi totuşi, cheia asta pierdută îmi sfîşie inima, nu mă lasă să dorm. Spune-mi ceva! (Pauză.) Spune-mi ceva...
IRINA: Ce? Ce să-ţi spun? Ce să-ţi spun?
TUZENBAH: Spune-mi ceva!
IRINA: Ajunge! Ajunge!
(Pauză.)
"TUZENBAH: Ce fleacuri, ce nimicuri stupide pot să capete, aşa din senin, o însemnătate fără de margini în viaţa unui om! Rîzi de ele, ca de obicei, îţi dai seama ce sînt şi totuşi mergi înainte, simţind că n-ai puterea să te opreşti. Nu! Mai bine să nu vorbim despre asta! Sînt atît de vesel azi! Mi se pare că văd acum, pentru întîia oară, şi brazii, şi arţarii, şi mestecenii ăştia! Şi totul mă priveşte parcă ciudat, aşteptînd ceva! Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor! (Se aude strigind: Hop! Hop!) Trebuie să mă duc! E timpul... Ia te uită la copacul ăsta uscat! Se leagănă totuşi în vînt împreună cu ceilalţi. Mi se pare că dacă voi muri, voi avea totuşi, ca şi el, partea mea de viaţă, într-un fel sau altui! Ră-mîi cu bine, scumpa mea!... (îi sărută mîinile.) Actele pe care mi le-ai dat sînt pe masa mea de scris, sub calendar.
IRINA: Vin şi eu cu tine.
TUZENBAH (îngrijorat): Nu, nu! (Pleacă repede, dar se opreşte pe alee.) Irina!
IRINA: Ce e?
TUZENBAH (neştiind ce să spună): N-am luat azi cafeaua... te rog să spui să mi-o pregătească... (Pleacă în grabă.)
186
(Irina rămîne îngindurată, apoi se duce in fundul scenei
şi se aşază in leagăn, legănîndu-se încet. Andrei intră cu •
căruciorul, urmat de Ferapont.)
FERAPONT: Andrei Sergheevici! Doar nu sînt ale mele hîrtiile, ci ale statului! Nu le-am născocit eu!
ANDREI: O!/Unde sînt zilele de odinioară! Pe atunci eram tînăr, voios, cu mintea deschisă!... Visam şi gîndeam atît de frumos! Cînd prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De ce oare devenim atît de goi, de cenuşii, atît de trîndavi, nepăsători, netrebnici şi nenorociţi cînd începem să trăimf!... Iată! Oraşul ăsta are două sute de ani şi o sută de miî de locuitori... şi nu e nici unul care să nu semene cu ceilalţi! Nici în trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cît de puţin însemnat care să stîrnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i semăna \ţ Nu fac decît să bea şi să mănînce, să doarmă şi pînă la urmă... să moarăy Apoi se nasc alţii... care trăiesc la fel! Ca să nu se tîmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşală bărbaţii, iar aceştia mint, prefă-cîndu-se că nu ştiu, că nu aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, înăbuşind în ei orice scînteie divină. Aşa cresc, devenind nişte cadavre tee seamănă între-ele, tot atît de jalnici ca şi părinţii lor.fi (Către Ferapont, cu ciudă.) Ce vrei? I
FERAPONT: Ce să vreau? Să iscăliţi hîrtiile astea!
ANDREI: M-ai plictisit!
FERAPONT (înmînîndu-i hîrtiile): Să vedeţi,.. Portarul de la administraţia zemstvei povestea mai deunăzi că la Petersburg ar fi fost iarna un ger de două sute de grade L
ANDREI:/E înfiorător prezentul! Dar în schimb cînd mă gîndesc la viitor, ce minune! Sufletul mi se uşurează, aripile îmi cresc... în depărtări zăresc lumină, libertate... eu şi copiii mei ne vom descătuşa de trîndăvie, de cvas şi gîscă pe varză, ^e somnul de după-amiază, de toată lenea asta mîrşavă \..±
FERAPONT: Cică au îngheţat două mii de oameni! Lumea era îngrozită! Vezi, nu-mi aduc aminte dacă era la Petersburg sau la Moscova!
f^fcr 187
ANDREI (înduioşat): Dragele mele, surioarele mele ■dragi! (Cu lacrimi în ochi.) Masa, sora mea dragă...
NATAŞA (apare la fereastră): Cine face atîta gălăgie? Tu •erai, Andriuşa? O s-o trezeşti pe Sofocika! II ne fautpas faire du bruit, Sophie dort deja! Vous etes un ours!1 (Supărată.) Dacă ai poftă de vorbă, dă altcuiva căruciorul. Ferapont, ia căruţul!
FERAPONT: Am înţeles, coniţă! (Ia căruţul.)
ANDREI (intimidat): Vorbesc încet...
NATAŞA (la fereastră îşi mîngîie băieţaşul): Bobik! Rîz-gîiatule! Bobik al meu cel rău!
ANDREI (răsfoind hîrtiile): Bine... bine! O să le revăd! Iscălesc ceea ce trebuie şi apoi le duci la administraţia zemst-vei... (Pleacă în casă, citind hîrtiile. Ferapont duce căruţul în fundul parcului.)
NATAŞA (din fereastră): Bobik! Ia să spui tu cum se numeşte mămica ta! Drăguţule! Dragul meu! Dar asta cine e? Asta-i mătuşa Olia. Spune bună ziua mătuşichii!
(Intră doi cintăreţi ambulanţi, care cintă la harpă şi la vioară: un bărbat şi o femeie. Din casă ies Verşinin, Olga şi Anfisa, şi ascultă o clipă pe cintăreţi; după ei, Irina.)
OLGA: Acum trece toată lumea prin parcul nostru; trec ■oameni şi căruţe! Doiculiţă! Dă ceva cântăreţilor.
ANFISA (le da nişte gologani): Duceţi-vă cu Dumnezeu, •oameni buni! (Cîntăreţii salută şi pleacă.) Sărmanii! Nimeni nu cîntă pe drumuri de prea mult bine! (Către Irina.) Bună ziua, Irinuşka mea! (O îmbrăţişează.) Ehei, fetiţa mea! Dacă ai şti ce bine o duc acum... da, da! Stau cu Oliuşka la liceu, avem o locuinţă mare şi frumoasă. S-a îndurat Domnul Dumnezeu de bătrîneţile mele. De cînd mă ştiu, păcătoasa de mine, n-am avut trai mai bun... Casa e tare frumoasă... şi eu am o odaie numai pentru mine, cu o minunăţie de pat. Totul e-a statului. Adesea mă deştept în mijlocul nopţii şi mulţumesc Preasfîntului şi Maicii Pre-ciste. Drept să-ţi spun, nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine!
VERŞININ (se uită la ceas): Plecăm îndată, Olga Ser-gheevna! E timpul! (Pauză.) Vă doresc, din toată inima, tot ce e mai bun pe lume... Unde e Măria Sergheevna?
Să nu faceţi zgomot, Sophie a adormit. Eşti un urs! (Fr.)
188
IRINA: Undeva prin parc. Mă duc s-o caut.
VERŞININ: Fii, te rog, atît de drăguţă! Mă grăbesc!
ANFISA: Mă duc şi eu s-o caut. (Strigă.) Maşenka! Masat (Se duce cu Irina In fundul parcului.) A-u, a-u!
VERŞININ: Orice lucru are un sfîrşit. Acum ne despărţim. (Se uită la ceas.) Oficialităţile oraşului ne-au dat un fel de dejun. S-a băut şampanie. Primarul a ţinut o cuvîn-tare; eu mîncam, ascultam, dar eram cu sufletul aici, la dumneavoastră... (Priceşte parcul.) M-am obişnuit cu dumneavoastră.
OLGA: O să ne mai vedem vreodată?
VERŞININ: Se prea poate să nu ne mai revedem! (Pauză.) Nevastă-mea mai rămîne aci vreo două luni, împreună cu fetiţele; v-aş ruga mult, în caz de nevoie...
OLGA: Da, fireşte! Te rog să nu ai nici o grijă! (Pauză.) Mîine n-o să mai fie nici urmă de militar în oraş, se va şterge totul, nu va rămîne decît o amintire, iar noi vom începe o. viaţă nouă... (Pauză.) Totul se întîmplă independent de-voinţa noastră. Nu voiam să fiu directoare. A trebuit s-a fac şi pe asta. Acum sînt încredinţată că nu voi mai pleca la Moscova...
VERŞININ: Ei, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcutî Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva... Şt iţi y vorbesc uneori prea mult... Vă rog să mă iertaţi şi să-mi păstraţi o bună amintire...
OLGA (îşi şterge lacrimile): De ce n-o fi venind şi Masa?
VERŞININ: Ce să vă mai spun, acum, la plecare?... Despre ce să mai filozofăm?... (Rîde.) Viaţa e grea. Multora ni se arată vitregă şi fără speranţă. Totuşi trebuie să recunoaştem că devine din ce în ce mai luminoasă şi mai uşoară şi că nu e departe vremea cînd se va lumina cu desăvîrşire. (Se uită la ceas.)JE tîrziu, tîrziu. Odinioară, omenirea se îndeletnicea cu războaiele, îşi umplea viaţa cu expediţii, năvăliri şi izbînzi. lAzi, toate acestea au rămas în trecut, lăsînd un mare gol, pe care nu ştim cum să-l umplem. Omenirea întreagă caută cu patimă... Şi fără îndoială că va găsi. Ar trebui s-o fac mai repede ! (Pauză.) Dacă ar fi cu putinţă să adaugi la dragostea de muncă şi puţină cultură, iar la cultură un dram de dragoste de muncă, atunci.^ (Se uită la ceas.) Dar e timpul să plec... OLGA: Uite-O, vine!
189
(Intră Masa.)
VBRŞININ: Am venit să-mi iau rămas bun... (Olgase retrage mai departe, ca să nu-i stingherească.)
MASA (se uită drept în ochii lui Verşinin): Adio! (Sesărută prelung.)
OLGA: Sfîrşeşte!... Ajunge!...
(Masa pllnge în hohote.)
VERŞININ: Să-mi scrii... să nu mă uiţi! Dă-mi drumul!... E timpul să plec! Luaţi-o... Olga Sergheevna, trebuie... să plec... am întîrziat! (Emoţionat, sărută miinile Olgăi, o îmbrăţişează din nou pe Masa, apoi pleacă în grabă.)
OLGA: Haide, Masa, ajunge! încetează, draga mea.
(Intră Kulighin.)
KULÎGHIN (intimidat): Nu face nimic... las-o să pîîngă. Las-o! Buna mea Masa, draga mea Masa!... Tu eşti soţia mea... sînt fericit, orice s-ar întîmpla. Nu mă voi plîn-ge şi nu-ţi voi face nici o mustrare... Olia e martoră... O să ne trăim viaţa ca şi înainte... Niciodată nu-ţi voi spune ceva... nici un cuvînt de dojana!...
MASA (încearcă să-şi stăpîneascâ plînsul): „Pe plaiu-n-^tins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Simt că înnebunesc! „Pe plaiu-ntins sub geana mării..."
OLGA: Linişteşte-te, Masa, linişteşte-te!... Dă-i un pahar cu apă!
MASA: Uite că nu mai plîng...
KULÎGHIN: Uite că nu mai plînge... Masa e bună...
(De departe se aude o împuşcătură surdă.)
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Motanul de aur, tufanul de aur... Mă încurc. (Bea apă.) O viaţă irosită... Nu-mi mai trebuie nimic de azi încolo... Am să mă liniştesc îndată... Acum totul e în zadar... Ce înseamnă „plaiu-ntins"? De ce nu-mi ies din cap aceste cuvinte? Gîndurile mi se încurcă...
(Intră Irina.)
OLGA: Linişteşte-te, Masa... Aşa... Fii cuminte. Să intrăm în casă!
490
MASA (supărată): Nu intru acolo! (începe din nou să plîngă, dar apoi se stăpîneşte.) Eu nu mai calc acolo şi nici nu vreau...
IRINA: Să stăm cîteva clipe împreună... Chiar fără să, vorbim. Mîine plec de aci...
(Pauză.)
KULÎGHIN: Ştiţi că ieri, în clasa a treia, am găsit la un-elev barba şi mustăţile astea. (Şi le pune pe faţă.) Nu-i aşa că semăn cu profesorul de germană?... (Rîde.) Ce băieţi caraghioşi !
MASA: E adevărat! Semeni cu neamţul vostru !
OLGA (rîde): Da!
(Masa plinge.)
IRINA: Ajunge, Masa!
KULÎGHIN: Să ştii că semăn bine de tot!
(Intră Nataşa.)
NATAŞA (către jupîneasă): Ce este? Protopopov o să stea cu Sofocika şi pe Bobik o să-l plimbe Andrei Sergheici. Ce de mai griji şi cu copiii ăştia! (Către Irina.) Irina! Pleci mîine? Ce rău îmi pare! Trebuie să mai rămîi, cel puţin o săptămînă. (îl zăreşte pe Kulîghin şi dă un ţipăt. Acesta rîde şi îşi scoate barba şi mustăţile.) Vai! Cum m-am speriat t (Către Irina.) M-am obişnuit cu tine... să nu crezi că-mi vine uşor cînd e vorba să ne despărţim. O să-l mut pe Andrei cu vioara lui în odaia ta. Acolo poate să scîrţîie cît pofteşte, în camera lui o mut pe Sofocika... Ce copil minunat! Ce fetiţă drăgălaşă! Azi se uita la mine cu nişte ochişori de-ţi venea să-i mănînci şi zicea: Mama!
KULÎGHIN: E adevărat! Fetiţa e foarte drăguţă!
NATAŞA: Prea bine... Mîine o să fiu singură aici! (Oftează.) Mai întîi o să poruncesc să se taie toată aleea de brazi şi apoi arţarul ăsta! E tare urît aci pe înserat! (Către Irina.) Draga mea, nu-ţi stă bine de fel cordonul ăsta! E lipsit de gust! Ar trebui ceva mai vesel, mai colorat!... Am să pun să sădească peste tot flori... Floricele multe, cu miresme plăcute... (Supărată.) Dar cine a îndrăznit să pună furculiţa asta pe bancă? (Intră în grabă în casă şi o ceartă pe ju-
191-
pîneasă.) Cine a îndrăznit să lase furculiţa pe bancă? (Ţipă.) Tu să taci!
KULÎGHIN: A început!
(Se aude muzica militară care intonează un marş.) OLGA: Pleacă!
(Intră Cebutikin.)
MASA: Pleacă băieţii noştri! Ce să faci? Drum bun! (Către soţul ei.) Hai acasă! Unde-mi sînt pălăria şi pelerina?
KULÎGHIN: In casă! Le aduc numaidecît...
OLGA: Da, acum putem să ne ducem pe la casele noastre. E timpul!
CBBUTÎKIN: Olga Sergheevna!
OLGA: Ce-i? (Pauză.) Ce s-a întîmplat?
CEBUTÎKIN: Nimic... Nu ştiu cum să vă spun... (îi şopteşte la ureche.)
OLGA (Inspăimîntată): Nu se poate!
CEBUTÎKIN: Ba da... Asta-i toată povestea... sînt istovit, chinuit! Nu mai pot... nu mai vreau să vorbesc. (Furios.) Şi la urma urmei, mi-e totuna!
MASA: Ce s-a întîmplat?
OLGA (o îmbrăţişează pe Irina): Ziua de azi e înfiorătoare! Nu ştiu cum... cum să ţi-o spun?... Draga mea...
IRINA: Ce este? Spune-mi mai repede! Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu... (Izbucneşte în lacrimi.)
CEBUTÎKIN: Baronul a fost ucis în duel.
IRINA (plînge încet): Am ştiut... Am ştiut...
CEBUTÎKIN (se retrage în fundul scenei şi se aşază pe bancă): Sînt istovit... (Scoate ziarul din buzunar.) Lăsaţi-le să plîngă... (Fredonează încet.) Tarara-bumbia, tarara-bumbia... Şi, la urma urmei, mi-e totuna...
(Cele trei surori formează un grup. Stau strînse una lingă alta.)
MASA: 0! Cum mai cîntă muzica! Pleacă! Se duc de la noi... unul din ei s-a dus pentru totdeauna... pentru totdeauna! Rămînem singure, ca să ne începem viaţa de la început... Trebuie să trăim... trebuie să trăim! j
IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): |Va veni odată timpul cînd vom afla cu toţii tîlcul acestor suferinţe
192
şi cînd ni se vor dezvălui aceste taine. Pînă atunci trebuie să trăim... să muncim... doar să muncim! Voi pleca singură mîine! Voi învăţa copiii, toată viaţa mi-o voi jertfi pentru cei care au, poate, nevoie de ea! E toamnă... In cu-rînd vine iarna, care-şi aşterne giulgiul de zăpadă peste toate... eu însă voi munci... voi munci!...
OLGA (îşi îmbrăţişează surorile): Ce voioasă, ce plină de viaţă e această muzică! Parcă te îndeamnă să trăieşti!... O! Doamne, Dumnezeule! Ni s-o împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce pentru totdeauna. Lumea neva uita; ne va uita chipurile, glasul şi toate cîte au fost! *Dar suferinţele noastre se vor preface în bucurii pentru cei care vor trăi după noi. Pacea şi fericirea vor coborî pe pămînt, iar noi cei ele azi vom fi pomeniţi cu recunoştinţă şi binecu-vîntaţi!; Surorile mele dragi, viaţa noastră nu s-a sfîrşit încă! S-o trăim deci! Uite! Muzica asta e atît de veselă, e atîta bucurie în ea! Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti!
(Muzica se pierde cu încetul in depărtare. Kullghin aduce,
vesel şi surtzător, pălăria şi pelerina Masei. Andrei plimbă
intr-una căruciorul cu copilul.)
CEBUTÎKIN (fredonează încet): Tarara-bumbia... Tarara-bumbia. (Citeşte ziarul.) E totuna, e totuna! OLGA: Dacă am şti! Dacă am şti!
Cortina
Trei surori
Dramă în patru acte (1900-1901)
în româneşte de MONI GHELERTER şi V. JIANU
Personaje:
PROZOROV ANDREI SERGHEEVICI,
NATALIA IVANOVNA, logodnica şi mai apoi soţia sa
OLGA j
MASA > surorile lui Andrei
IRINA J
KULÎGHIN FEODOR ILICI, profesor de liceu, soţul
Masei VERŞININ ALEXANDR IGNATIEVICI, locotenent-co-
lonel, comandant de baterie
TUZENBAH NIKOLAI LVOVICI, baron, locotenent SOLIONlI VASILI VASILIEVIGI, căpitan GEBUTÎKIN IVAN ROMANOVIGI, medic militar FEDOTIK ALEXEI PETROVICI, sublocotenent RODE VLADIMIR KARLOVICI, sublocotenent FERAPONT, bătrînul uşier al administraţiei zemstvei ANFISA, latrina doică, 80 de ani
Acţiunea se petrece într-un oraş de provincie, capitală de gubernie.
■'
ACTUL ÎNTÎI
Casa Prozorov. Salonul cu colonade prin care se zăreşte în fund sala cea mare. Amiaza unei zile însorite, vesele. In sala din fund se pune masa mare pentru dejun. Olga, într-o rochie de uniformă bleumarin, de profesoară de liceu, corectează într-una, cînd stînd locului în picioare, cînd mergînd, caietele elevelor. Masa, în rochie neagră, cu pălăria pe genunchi, stă într-un fotoliu şi citeşte o carte. Irina, în rochie albă, stă îngîndurată.
OLGA: Acum un an, chiar în ziua de cinci mai, de ziua ta, Irina, a murit tata. Era foarte frig şi ningea. Mi se părea că n-o să mai pot trăi. Iţi pierduseşi cunoştinţa şi zăceai ca moartă. Dar a trecut anul şi n-a mai rămas decît amintirea. Acum porţi iar rochia albă. Obrazul îţi străluceşte din nou! (Ceasul bâte ora 12.) Şi atunci bătea ceasul! (Pauză.) îmi amintesc cum l-au luat pe tata... Cînta muzica... La cimitir s-au tras salve... Fusese general... comandant de brigadă... şi totuşi ce lume puţină era. Ploua prea tare, o ploaie amestecată cu ninsoare.
IRINA: Ce rost are să ne amintim de toate astea?
(In sala mire, după colonade, apar lingă masă Tuzenbah, Cebutikin şi Solionii.)
OLGA: Azi e cald... Putem lăsa ferestrele larg deschise... dar mestecenii n-au înfrunzit încă. Acum unsprezece ani, tata a primit comanda brigăzii şi a plecat cu noi din Moscova... îmi aduc bine aminte că pe timpul ăsta, la începutul lunii mai, la Moscova e cald, totul e înflorit, scăldat în soare. Au trecut unsprezece ani, şi îmi amintesc de parcă am fi plecat abia ieri de acolo. Doamne, Dumnezeule! Cînd
9 — Cehov — Teatru
129
I
m-am trezit azi dimineaţă, am zărit soarele, lumina, primăvara şi o nespusă bucurie mi-a cuprins sufletul. Şi mi s-a făcut atît de dor de locurile acelea dragi!...
CEBUTÎKIN: Ei, pe dracu!
TUZBNBAH: Sigur că-i o nebunie!
(Masa, visătoare, cu cartea in mină, fluieră o melodie.)
OLGA: Nu mai fluiera, Masa! Cum poţi face aşa ceva?... (Pauză.) Toată dimineaţa sînt la liceu, la lecţii; după-amiaza, pînă seara tîrziu, dau meditaţii, din pricina asta mă doare mereu capul şi mă frămîntă nişte gînduri de parcă am şi îmbătrînit! De patru ani de cînd sînt la liceu simt cum fiecare zi îmi secătuiesc, picătură cu picătură, puterile şi tinereţea. Numai o singură dorinţă stăruie şi creşte mereu in mine...
IRINA: Să plecăm la Moscova! Vindem casa, lichidăm tot ce avem aici... şi... la Moscova!
OLGA: Da! Cît mai curînd la Moscova!
(Cebulikin şi Tuzenbah rid.)
IRINA: Fratele nostru o să ajungă, desigur, profesor universitar şi n-o să mai poată rămîne aici. Dar ce-o să se facă biata Masa?
OLGA: Masa o să vină în fiecare vară Ia noi, la Moscova.
(Masa fluieră incet o melodie.)
IRINA: Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor aranja toate. (Priveşte pe fereastră.) Ce vreme minunată! Nu ştiu de ce mi-e sufletul plin de bucurie! Azi-dimineaţă, cînd m-am deşteptat, mi-am adus aminte că e ziua mea şi m-am simţit fericită! Mi-am amintit copilăria şi timpul cînd trăia încă mama. Ce gînduri minunate mi-au trecut prin minte! Ce gînduri...
OLGA: Ce strălucitoare eşti astăzi! Pari neobişnuit de frumoasă. Şi Masa e frumoasă! Nici Andrei n-ar fi urît, dar s-a îngrăşat prea mult şi nu-i stă bine. Eu însă am îmbătrînit, am slăbit mult, poate că mă supăr prea mult cu fetele la liceu. Uite, azi sînt liberă, stau acasă, şi nu mă doare capul, mă simt mai tînără decît ieri. Am numai douăzeci şi opt de ani... Totul e aşa cum trebuie să fie, totul e de la
Dumnezeu; dar poate ca dacă mă măritam şi stăm acasă toată ziua era mai bine... (Pauză.) Mi-aş fi iubit bărbatul.
TUZENBAH (către Solionîi): Vorbeşti prostii şi m-am săturat să te tot ascult! (Intră în salon.) Am uitat să vă spun! Azi vine în vizită Verşinin, un nou comandant de baterie. (Se aşază la pian.)
OLGA: Să poftească. Sîntem bucuroase!
IRINA: E bătrîn?
TUZENBAH: Nu, nu tocmai. Cel mult patruzeci-patru-zeci şi cinci de ani. (Cîntă încet la pian.) Pare băiat bun şi cred că nu e prost. Numai că vorbeşte cam mult.
IRINA: E un om interesant?
TUZENBAH: Da, destul... Dar are o soţie, o soacră şi două fetiţe. De altfel, e căsătorit a doua oară. Face vizite şi spune tuturora că are nevastă şi două fete. O s-o spună şi aici. Soţia lui e cam smintită, umblă cu cozile pe spate ca o fetişcană, vorbeşte numai despre lucruri înalte, filozofează şi, din cînd în cînd, încearcă să se sinucidă. Cred că o face ca să-şi necăjească soţul. Dacă eram în locul lui, o lăsam de mult; dar el rabdă, şi se plînge altora.
SOLIONlI (Venind din sala mare împreună cu Cebutîkin): Cu o singură mînă pot să ridic numai un pud şi jumătate, dar cu amîndouă cinci şi chiar şase puduri! Ceea ce înseamnă că doi oameni nu sînt numai de două ori mai puternici decît unul singur, ci de trei sau chiar de mai multe ori.
CEBUTÎKIN (mergînd, citeşte ziarul): Împotriva căderii părului: două uncii naftalină la jumătate litru de spirt... se dizolvă şi se întrebuinţează zilnic... (îşi notează în carneţel.) Să notăm asta. (Către Solionîi.) Şi, cum îţi spuneam, se astupă sticluţa cu un dop, şi prin el se trece un tub de sticlă... apoi se ia sare de lămîie un vîrf de linguriţă...
IRINA: Ivan Romanici, dragul meu Ivan Romanici...
CEBUTÎKIN: Ce-i fetiţa mea? Bucuria vieţii mele?
IRINA: Spune-mi, te rog, de c& mă simt atît de fericită azi? Parcă sînt dusă de-o barcă cu pînze, deasupra mea e cerul albastru nesfîrşit, pe care plutesc păsări mari şi albe... Spune-mi de ce... de ce?
CEBUTÎKIN (sărutîndu-i afectuos amîndouă mîinile): Pasărea mea albă!
IRINA: Azi, cînd m-am deşteptat din somn, m-am sculat şi m-am spălat, mi s-a părut deodată că totul s-a deslu-
130
9*
131
şit pentru mine în lume, că ştiu cum trebuie să trăiesc. Ivan Romanici, dragul meu, ştiu tot! Omul e dator să muncească, să trudească în sudoarea frunţii, oricine ar fi el. în asta e tîlcul şi ţelul vieţii lui, în asta constă fericirea, încîntarea lui! Ce bine e să fii muncitor, să fii un om care se scoală în zori şi sparge piatră în drum, sau păstor, sau dascăl care învaţă copiii, sau mecanic la calea ferată... Dumnezeule, nu om, ci chiar bou sau cal de povară să fii, numai să munceşti, decît să fii o femeie tînără care se scoală la amiază, ia cafeaua în pat şi se îmbracă două ceasuri... E îngrozitor? Ard de dorul de a munci şi eu, cum arde cineva de sete în arşiţa verii. Ivan Romanîci, să nu mă mai cinsteşti cu prietenia dumitale, dacă nu mă voi scula în zori, dacă nu voi munci!
CEBUTÎKIN (afectuos): Bine, bine, draga mea!
OLGA: Tata ne-a obişnuit să ne sculăm devreme la şapte. Şi Irina se trezeşte la şapte, dar stă în pat, cel puţin pînă lanouăşise gîndeşte... cu o mutră nespus deserioasă. (Rîde.)
IRINA: Te-ai obişnuit să mă, consideri fetiţă şi te miră că pot avea o mutră serioasă. Dar am douăzeci de ani!
TUZENBAH: Doamne! Ce bine înţeleg eu dorul de muncă! N-am muncit în viaţa mea. M-am născut la Petersburg, oraş rece şi trîndav, dintr-o familie care n-a ştiut ce-i munca sau grija. Cînd mă întorceam de la şcoala militară, îmi scotea valetul cizmele, în timp ce eu făceam nazuri şi mama mă privea cu adoraţie — ba se mira foarte mult cînd alţii mă priveau altfel. M-au ferit de orice trudă. Numai că nu ştiu dacă au izbutit, cred că nu. A venit timpul şi puhoiul se apropie de noi, se pregăteşte vijelia cea mare şi binefăcătoare. Vine, e aproape — în curînd va da năvală peste noi, măturînd toată lenea, nepăsarea, toate prejudecăţile faţă de muncă, toată plictiseala şi putreziciunea. Voi munci! Iar peste douăzeci şi cinci-treizeci de ani va munci fiecare om. Fiecare!
CEBUTÎKIN: Eu n-am să muncesc.
TUZENBAH: Dumneata nici nu intri la socoteală.
SOLIONll: Peste douăzeci şi cinci de ani n-ai să mai fii pe lume, slavă Domnului! Peste doi-trei ani, o să te lovească damblaua, sau ai să mă scoţi din fire într-o bună zi şi o să-ţi trag un glonţ în cap, îngeraşule! (Scoate din buzunar o sticluţă cu parfum şi-şi dă pe mîini şi pe piept.)
132
CEBUTÎKIN (rîde): Cînd stai să te gîndeştibine, e drept că n-am făcut nimic toată viaţa. Cum am ieşit din universitate, am tăiat frunze la cîini. N-am pus mîna pe o carte... nu citesc decît ziare... (Scoate din buzunar alt ziar.) Vezi, din ziare am aflat că a existat un Dobroliubov, de pildă... dar habar n-am ce a scris... Dumnezeu ştie! (De la parter bate cineva în podea.) Aţi auzit, mă cheamă jos... a venit cineva la mine. Mă întorc îndată... aşteptaţi-mă... (Iese grăbit, pieptănîndu-şi barba.)
IRINA: Să ştiţi că pregăteşte ceva.
TUZENBAH: Fără îndoială... A plecat cu o mutră foarte solemnă. Să ştii că-ţi aduce un dar!
IRINA: Ar fi tare neplăcut!
OLGA: Da. E îngrozitor. Face întotdeauna prostii.
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tuf an..."1
(Se ridică fredonind încet.) OLGA: Nu prea eşti veselă azi, Masa.
(Masa işi pune pălăria, fredonind.)
OLGA: Unde pleci?
MASA: Acasă.
IRINA: Ciudat...
TUZENBAH: Cum pleci tocmai acum, cînd e o zi onomastică?
MASA: Nu face nimic... Vin diseară. La revedere, draga mea!... (O sărută pe Irina.) încă o dată, îţi urez sănătate şi fericire. Altădată, pe cînd trăia bietul tata, era la noi de fiecare zi onomastică mare tămbălău. Veneau cîte treizeci-patruzeci de ofiţeri. Azi însă, nu sînt decît cîţiva, şi e linişte ca în deşert... Mă duc... sînt tristă azi... nu-mi găsesc locul... nu mă lua în seamă. (Rîde printre lacrimi.) Lasă că stăm noi de vorbă mai tîrziu, drăguţa mea. Acum, mă duc.
La revedere!
IRINA (nemulţumită): Vezi cum eşti?
OLGA (cu lacrimi în ochi): Te înţeleg atît de bine, Masa!
SOLIONÎI: Cînd filozofează un bărbat, iese filozofie sau sofisticărie; dar cînd filozofează o femeie sau două iese... o aiureală.
Din Ruslan fi Ludmila de A. S. Puşkin.
133
• MASA: Ce vrei să spui cu asta, fiinţă îngrozitoare?'
SOLIONÎI: Nimic... „Nici să crîcnească n-a apucat, că pe el ursul s-a aşezat."
(Pauză.) MASA (către Olg&, supărată): Nu mai boci!
(Intră Anfisa şi Ferapont, care aduce o tortă.)
ANFISA: Intră aici, tătucule, că eşti curat pe picioare. (Către Irina.) E de la zemstvă, de la domnul Protopopov Mihail Ivanîci. A adus o tortă.
IRINA: Mulţumesc frumos! Spune-i că-i mulţumesc. (Ia torta.)
FERAPONT: Cum aţi spus?
IRINA (mai tare): Spune-i că-i mulţumesc.
OLGA: Dă-i nişte cozonac, doiculiţă. Ferapont, du-tesă-ţi dea cozonac!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANFISA: Haide, Ferapont Spiridonîci, tătucule, să mergem!... (Iese cu Ferapont.)
MASA: Nu pot să-l sufăr pe acest Mihail Potapîci sau Ivanîci, pe Protopopov! Să nu-l pofteşti aici!
IRINA: Nici nu l-am poftit!
MASA: Cu atît mai bine!
(Intră Cebutîkin, urmat de soldat, care aduce un samovar de argint. Un murmur de mirare şi nemulţumire.)
OLGA (ascunzindu-şiobrazul în miini): Un samovar!... Vai, e îngrozitor! (Trece în sala mare, unde e pusă masa.)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, ce înseamnă asta?
TUZENBAH: Nu y-am spus eu? (Rîde.)
MASA: Ivan Romanîci, ar trebui să-ţi fie ruşine!
CEBUTÎKIN: Dragele mele, iubitele mele, voi sînteţi tot ce mi-a rămas mai scump pe lume! Numai pe voi vă am! In curînd împlinesc şaizeci de ani. Sînt bătrîn... singur... Un bătrîn fără nici un rost! Dragostea ce v-o port e tot ce-i mai bun în mine. Dacă nu eraţi voi, de mult mă duceam din lumea asta... (Către Irina.) Drăguţo!... Fetiţa mea, te cunosc de cînd te-ai născut... te-am ţinut în braţe... o iubeam mult pe răposata maică-ta...
IRINA: Bine, da de ce un dar atît de scump3
134
CEBUTlKIN (printre lacrimi, supărat): Un dar atît de scump!•■• Ia să mă lăsaţi în pace! (Către ordonanţă.) Du-l acolo... (O- imită.) Un dar atît de scump...
(Ordonanţa duce samovarul in sala mare.)
aNFISA (trecind prin salon): Dragele mele, a venit un colonel necunoscut. Şi-a scos paltonul, drăguţelor, şi vine încoa. Irinuşka, să te porţi bine, să te porţi frumos! (Ple-clnd.) E de mult timpul să vă aşezaţi la masă... of, Doamne!...
TUZENBAH: Să ştiţi că e Versinin.
(Intră Versinin.)
TUZENBAH: Locotehent-colonel Versinin! VERSININ (către Masa şi Irina): Am onoarea să mă prezint — Versinin! Sînt nespus de fericit că am ajuns, în sfîr-şit, la dumneavoastră. Dar ce mult v-aţi schimbat! Vai, vai! IRINA: Luaţi loc, vă rog. Sîntem foarte bucuroase! VERSININ: Nici nu vă închipuiţi ce bine îmi pare!... (Vesel.) îmi amintesc de cele trei fetiţe... Eraţi trei surori! La faţă nu-mi aduc bine aminte cum eraţi. Ştiu că pe atunci colonelul Prozorov avea trei fetiţe pe care le-am cunoscut. Cum trece vremea! Vai, cum trece vremea!...
TUZENBAH: Alexandr Ignatievici e din Moscova. IRINA: Din Moscova? Sînteţi din Moscova? VERSININ: Da, sînt din Moscova. Tatăl dumneavoastră a fost acolo comandant de baterie, iar eu am servit ca ofiţer în aceeaşi brigadă. (Către Masa.) Mi se pare că încep să vă
recunosc.
MASA: Eu, însă, nu-mi aduc aminte de dumneata.
IRINA: Olia, Olia! (Strigă spre sala cea mare.) Vino încoace, Olia!
(Olga intră in salon.) IRINA (prezentind): Locotenent-colonel Versinin, din
Moscova.
VERSININ: Prin urmare, dumneavoastră sînteţi Olga Sergheevna, sora cea mare... dumneavoastră. Măria... iar Irina e cea mică.
OLGA: Sînteţi din Moscova?
VERSININ: Da, mi-am făcut acolo studiile şi am intrat apoi în armată, slujind mulţi ani ca ofiţer. Acum am pri-
135
mit comanda unei baterii de aci şi am venit, după cum vedeţi. Prea bine însă nu-mi aduc aminte de dumneavoastră... Ştiu că eraţi trei surori. întipărit în minte mi-a rămas însă chipul tatălui dumneavoastră. Închid ochii şi-1 văd... îl vizitam deseori la Moscova.
OLGA: Şi eu care eram încredinţată că-i ţin minte pe toţi...
VERŞININ: Mă numesc Alexandr Ignatievici.
IRINA: Alexandr Ignatievici... Sînteţi din Moscova... Ce surpriză!
OLGA: O să ne întoarcem şi noi curînd la Moscova!
IRINA: Nădăjduim s-o facem pînă la toamnă. E oraşul nostru natal, ne-am născut acolo. Am stat pe strada Sterâia Basmannaia.
(Amlndouă izbucnesc In rls, fericite.)
MASA: Nu ne aşteptam să vedem un concetăktn. (Vioaie.) Acum mi-aduc aminte! Ţii minte, Olia, i se spunea „maiorul îndrăgostit"! Erai locotenent pe atunci şi erai îndrăgostit de cineva; nu ştiu însă de ce toată lumea te sî-cîia, spunîndu-ţi maior.
VERŞININ: Da... da! Exact! „Maiorul îndrăgostit"!... Exact...
MASA: Pe vremea aceea nu aveai decît mustaţă... Cum ai îmbătrînit! (Cu lacrimi în ochi.) Vai, cum ai îmbătrînit...
VERŞININ: Da. Pe vremea cînd mi se spunea „maiorul îndrăgostit" eram încă tînăr, iubeam... Acum toate s-au schimbat!
OLGA: Dar n-ai încă nici un fir alb! Dumneata ai îmbătrînit, dar nu eşti încă bătrîn.
VERŞININ: Totuşi am patruzeci şi doi de ani! Aţi plecat de mult din Moscova?
IRINA: De unsprezece ani, Masa, de ce plîngi ca o caraghioasă? (Printre lacrimi.) încetează, că acum mă apucă şi pe mine plînsul!
MASA: Nu plîng! Spune, te rog pe ce stradă locuiai?
VERŞININ: Pe Staraia Basmannaia.
OLGA: Şi noi am locuit acolo...
VERŞININ: Un timp am stat pe strada Nemţească; de acolo mă duceam la Cazarma Roşie; trebuia să trec peste un pod urît, pe sub care vuia apa j drumeţul singuratic sim-
136
tea un gol în suflet. (Pauză.) Aci însă aveţi un rîu mare şi frumos, cu ape bogate... minunat rîu!
OLGA: Da, dar e prea frig. E frig şi sînt foarte mulţi ţîn-
ţari...
VERŞININ: Da de unde! Aveţi o climă cît se poate de
bună, sănătoasă, o climă pe cinste! Pădure... rîu... sînt şi mesteceni! Din toţi copacii, cel mai mult îmi plac mestecenii, gingaşi, sfioşi. Ce bine-i se trăieşte aici! Ciudat mi s-a părut însă că au aşezat gara atît de departe... la douăzeci de verste de oraş... De ce oare? Nimeni nu ştie...
SOLIONll: Eu însă, ştiu de ce. (Toată lumea se uită lael.) Dacă era gara aproape, însemna că nu era departe; şi dacă e departe, înseamnă că nu-i aproape!
(Tăcere stinjenitoare.)
TUZENBAH: Glumeţ Vasil Vasilici 1
OLGA: Acum mi-aduc şi eu aminte de dumneata. îmi
amintesc.
VERŞININ: Am cunoscut-o pe mama dumneavoastră.
CEBUTÎKIN: Bună femeie era, Dumnezeu s-o odihnească!
IRINA: Mama e îngropată la Moscova.
OLGA: La cimitirul Novo-Devicie...
MASA: închipuiţi-vă că am început să-i uit figura. Aşa o să ne uite şi pe noi lumea...
VERŞININ: Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de important, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. (Pauză.) Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai tîrziu drept măreţ şi plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirea lui Copernic, bunăoară, sau a lui Columb n-au părut la început inutile şi ridicole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit erau socotite drept adevăruri de netăgăduit? Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atît de bine azi, mîine să treacă drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar
plină de păcate...
TUZENBAH: Cine ştie? S-ar putea însă ca lumea să vorbească de viaţa noastră cu evlavie, ca despre ceva măreţ. Timpul în care trăim nu cunoaşte schingiuirile, osînda cu
137
moartea, năvălirile străine de odinioară şi cu toate astea, cîtă suferinţă!
SOLIONÎI (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe... Baronul nu se simte bine dacă nu filozofează...
TUZENBAH: Vasili Vasilici, te rog să-mi dai pace! (Schimbă locul.) Devine plicticos pînă la urmă!
SOLIONll (cu vocea piţigăiată): Phe... phe... phe!...
TUZENBAH (către Verşinin): Şi totuşi, suferinţele timpului nostru... nespus de multe... sînt chezăşia nivelului moral superior la care a ajuns societatea.
VERŞININ: Da, da! Fără îndoială!
CEBUTlKIN: Spuneai adineauri, baroane, că viaţa noastră va fi considerată măreaţă mai tîrziu; vezi însă că oamenii rămîn mici. (Se ridică.) Ia te uită cît sînt de mic! Spre mîngîierea mea sufletească, trebuie să se spună că viaţa mi-e măreaţă, înţeleasă de toţi!
(Din culise se aude un cintee de vioară.)
MASA: Cîntă Andrei, fratele nostru.
IRINA: El e savantul nostru. în curînd va fi profesor universitar. Tata a fost militar, dar fiul său şi-a ales meseria de cărturar.
MASA: A fost dorinţa tatii.
OLGA: Azi ne-am bătut joc de el! Mi se pare că este îndrăgostit.
IRINA: Da, da, de o domnişoară de aici; desigur că o să vină azi pe la noi.
MASA: Vai, cum se îmbracă şi fata asta! Nu numai că tot ce pune pe ea e urît şi demodat, dar îţi face milă. O fustă galbenă cu nişte franjuri vulgare, cu o bluză roşie. Pe faţă pare că e dată cu săpun. Nu, Andrei nu-i îndrăgostit de ea. Nu pot crede că e atît de lipsit de gust! Face pe nebunul ca să ne necăjească! Ieri am auzit că se mărită cu Protopopov, preşedintele zemstvei. Foarte bine... (Strigă spre uşa laterală.) Andrei, dragule, vino aici o clipă!
(Intră Andrei.)
OLGA: Fratele nostru, Andrei Sergheici. VERŞININ: Verşinin.
ANDREI: Prozorov. (Se şterge cu batista pe obraz.) Sîn-teţi noul comandant al bateriei?
138
OLGA: închipuie-ţică Alexandr Ignatievicie dinMoscova.
ANDREI: Da? Vă felicit. Acum surorile mele n-au să vă mai dea pace!
VERŞININ: Deocamdată, eu sînt acela care le-am plictisit.
IRINA: Priviţi, vă rog, ce dar frumos am primit de la Andrei. (Arată un cadru pentru fotografii.) Cadrul ăsta e lucrat de mîna lui!
VERŞININ (se uită la cadru şi nu ştie ce să spună): Da... e destul de frumos...
IRINA: Şi cel de pe pian tot de el e făcut.
(Andrei dă din mină şi se desprinde de giup.)
OLGA: El e cărturarul nostru... Cîntă şi la vioară, face orice şi e meşter la toate. Are numai prostul obicei de a fugi v de lume. Andrei, vino încoa, nu pleca!
(Masa şi Irina ii iau de braţ şi-l aduc, rlzind, înapoi.)
MASA: Haide, haide!
ANDREI: Lăsaţi-mă, vă rog!
MASA: Eşti un-caraghios! Alexandr Ignatievici nu se supăra niciodată cînd i se spunea „maiorul îndrăgostit".
VERŞININ: Niciodată!
MASA: Pe tine te vom porecli „scripcarul îndrăgostit".
IRINA: Sau... „dascălul îndrăgostit".
OLGA: Fără îndoială că e îndrăgostit. Andriuşa e îndrăgostit!
IRINA (aplaudă): Bravo, bravo, bis! Andriuşa e îndrăgostit.
CEBUTlKIN (se apropie pe la spate de Andrei şi-l ia, cu amîndouă mîinile, de mijloc): „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Rlde cu poftă. Ţine tot timpul ziarul In mină.)
ANDREI: Ajunge!... Ajunge!... (îşi şterge obrazul cu batista.) N-am dormit toată noaptea şi acum nu mă prea simt în apele mele, cum se spune. Am citit pînă la patru. Apoi m-am culcat, dar mi-a fost cu neputinţă să dorm. M-am gîndit ba la una, ba la alta, pînă s-a crăpat de ziuă... acum se luminează devreme. în sfîrşit, a răsărit soarele, care mi-a trimis razele de-a dreptul în pat. Vreau să traduc o carte din englezeşte, în timpul verii, cît stau aici.
VERŞININ: Ştiţi englezeşte?
139
ANDREI: Da. Tata, Dumnezeu să-l ierte, tare ne-a persecutat cu învăţătura. E caraghios şi straniu, dar trebuie să mărturisesc că, după ce a murit, am început să mă îngraş şi m-am simţit ca scăpat de sub jug. Mulţumită lui ştim azi, eu şi surorile mele, franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte; ba Irina ştie şi italieneşte. Dar nimeni nu-şi poate închipui cît ne-au costat toate astea!
MASA: E un lux prea mare pentru oraşul ăsta să cunoşti trei limbi! Nici măcar lux nu e... E ca şi cînd ai avea şase degete la o mînă! Ştim prea multe lucruri de prisos!
VBRŞININ: Ia te uită! (Ride.) Ştiţi prea multe lucruri de prisos! Mie mi se pare însă că nu există şi nici nu poate exista pe lume un oraş atît de searbăd şi de plicticos, încît să nu aibă nevoie de un om inteligent şi învăţat! Să presupunem că între cei o sută de mii de locuitori ai acestui oraş — ce e drept, grosolani şi înapoiaţi — aşa ca dumneavoastră sînt numai trei. Fără îndoială că n-o să puteţi învinge bezna mulţimii din jur. De-a lungul vieţii veţi fi nevoiţi să cedaţi şi să vă pierdaţi cu vrenisa în mulţimea acestor o sută de mii; viaţa vă va înăbuşi, dar nu veţi dispare cu toţii. Inrîurirea voastră va dăinui! Peste o vreme vor apărea şase, apoi doisprezece inşi de seama voastră. Pînă la urmă, cei de seama voastră vor ajunge cei mulţiÎ^Peste două-trei sute de ani, viaţa pe acest pămînt va fi nespus de frumoasă, uimitoare. Ymul are nevoie de o astfel de viaţă şi chiar dacă nu s-a ajuns în3ă acolo, trebuie s-o presimtă, s-o aştepte, s-o viseze, să se pregătească pentru ea! Pentru asta, el e dator să vadă şi să ştie mai mult şi mai bine decît părinţii şi bunicii lui./ (Ride.) Şi dumneavoastră vă mai plîngeţi că ştiţi prea multe lucruri de prisos!
MASA (scoţîndu-şi pălăria): Rămîn la dejun.
IRINA (oftind): Într-adevăr, toate astea ar trebui însemnate...
(Andrei a ieşit fără să fie observat.)
TUZENBAH: Aţi spus că peste veacuri viaţa pe acest pămînt va fi nespus de frumoasă, uimitoare! Aveţi dreptate. Şi ca să ne împărtăşim de pe acum din ea, măcar de departe, ar trebui să ne pregătim, trebuie să muncim...
VERŞININ: Da! Ce multe flori aveţi aici! (Se scoală şi se uită împrejur.) Toata casa e minunată! Vă invidiez! O viaţă
140
întreagă am trăit în case mici, cu sobe care scoteau mereu fum, cu mobilă sărăcăcioasă... două scaune şi un divan... Mi-au lipsit în viaţă flori ca astea... (îşi freacă miinile.)
Ei, ce să mai vorbim!
TUZENBAH: Dar trebuie să muncim! Sînt încredinţat că spuneţi în sinea «dumneavoastră:-„Uite un neamţ sentimental!" Vă asigur însă că sînt ras şi că nici nu ştiu nemţeşte... şi tata era ortodox...
(Pauză.)
VERŞININ (plimbîndu-se pe scenă) :jMă gîndesc adeseori ce ar fi dacă aş putea începe viaţa de la capăt... dar de data asta în mod conşti«ent... dacă aceea pe care am trăit-o ar rămîne în urmă ca o ciornă... iar cealaltă, cea nouă, ar fi adevărată! Dacă ar fi cu putinţă una ca asta, cred că ne-am strădui cu toţii, înainte de toate, să nu ne mai repetăm. Atunci cred că fiecare şi-ar înfiripa cel puţin un alt cadru de viaţă, cu o casă plină de flori şi lumină, ca asta de pildă... Am o nevastă şi două fetiţe. Nevasta mea e o persoană suferindă... şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Dacă ar fi să încep o viaţă nouă, sînt sigur că nu m-aş mai însura. Nu... nu!
(Intră Kulighin in frac-uniformă.)
KULlGHIN (se apropie de Irina): Surioară dragă, dă-mi voie să te felicit de ziua ta onomastică, să-ţi urez sănătate şi tot ce se poate dori unei fete de vîrsta ta. Uite, ţi-am adus în dar o carte. (Ic dă cartea.) E istoria liceului nostru din ultimii cincizeci de ani, scrisă de mine. Nu-i o lucrare de mare însemnătate- Am scris-o aşa, neavînd ce face. Totuşi, te sfătuiesc s-o citeşti. Bună ziua, domnilor. (Către Verşinin.) Kulîghin, profesor la liceul din localitate, consilier. (Către Irina.) O să găseşşti în carte şi o listă a tuturor absolvenţilor în răstimpul acestor cincizeci de ani. Feci, qoud potui, faciant meliora potentes.1 (O sărută pe Masa.)
IRINA: Cartea asta mi-ai adus-o şi de Paşti.
KULlGHIN (rîS,e): Nu se poate! în'cazulăsta, dă-mi-o înapoi. Sau mai bin«e s-o dăm colonelului. Luaţi-o, domnule colonel, poate că o veţi citi într-o zi, ca să vă alungaţi plictiseala.
- Am făcut ce am putut, cine poate, să facă mai bine. (Lat.)
141
VERŞININ: Vă mulţumesc! (Se scoală să plece.) Sînt în-cîntat de cunoştinţă.
OLGA: Cum?'Plecaţi? Nu se poate!
IRINA: Vă rog să rămîneţi la noi, la dejun.
OLGA: Vă rog!
VERŞININ (salută): Mi se pare că am nimerit aici de o zi onomastică. îmi cer scuze că nu am ştiut şi nu v-am felicitat. (Trece cu Olga în sala mare.)
KULÎGHIN: Domnilor, azi e duminică! Zi de odihnă! Să ne odihnim deci şi fiecare să se veselească conform vîrstei şi situaţiei sale. Va trebui să strîngeţi covoarele în timpul verii, să le puneţi bine pentru la iarnă... la naftalină sau praf persan... Romanii erau sănătoşi pentru că ştiau să muncească şi să se odihnească. Nu degeaba aveau mens sana in corpore sano. Viaţa lor era orînduită după anumite forme. Directorul nostru spune: Esenţialul pentru orice fel de viaţă e forma. Tot ce-şi pierde forma încetează de a mai exista... După cum se întîmplă şi în viaţa de toate zilele. (O prinde pe Masa de mijloc, rîzind.) Masa mă iubeşte. Soţia mea mă iubeşte! Ar trebui să puneţi şi perdelele la naftalină odată cu covoarele... Azi sînt vesel, sînt bine dispus! Masa, domnul director ne-a poftit la ora patru... Se face o excursie cu profesori şi familiile lor.
MASA:'Nu mă duc!
KULÎGHIN (amărît): Dar de ce, dragă Masa?
MASA: Lasă, că vorbim maitîrziu... (Supărată.) Bine!... O să merg! Acum, însă, te rog să mă laşi în pace! (Se depăr-tiizi de el.)
KULÎGHIN: Apoi seara, după excursie, sîntem invitaţi la director acasă. Cu toată sănătatea lui şubredă, omul ăsta se străduieşte înainte de toate să fie sociabil. E o personali, tate remarcabilă. Un om minunat. Ieri, după consiliu, îmi spune: „Tare sînt obosit, Feodor Ilici!" (Se uită la ceasul din perete şi pe urmă la al său.) Ceasul vostru merge cu şapte minute înainte. Da! Aşa îmi spunea: Sînt tare obosit! (Din culise se aude vioara.)
OLGA: Poftiţi la masă, domnilor! Plăcinta e pe masă! KULÎGHIN: Olga, drăguţa mea! Ieri am muncit de dimineaţă pînă la unsprezece noaptea, eram obosit. Dar azi mă
142
simt fericit. (Se îndreaptă spre sala cea mare unde este pusă masa.) Drăguţa mea...
CEBUTIKIN (pune ziarul în buzunar şi îşi aranjează barba):
Aha, plăcintă, foarte bine!
MASA (către Cebutîkin, cu severitate): Ascultă, să nu bei nimic astăzi! Ai auzit? Ştii că băutura îţi face rău.
CEBUTIKIN: Aş! Acum m-am lecuit! Sînt doi ani de cînd nu mai beau! (Nerăbdător.) Şi la urma urmei, parcă nu-i
totuna?
MASA: Oricum ar fi, tot nu-ţi dau voie să bei. (Supărată, vorbind casă n-o audă bărbatul ei.) Ei, drăcie! Iar o să mor de plictiseală toată seara, la director.
TUZENBAH: în locul dumitale nu m-aş duce... Foarte
simplu!
CEBUTÎKIN: Nu te duce, inimioară scumpă! MASA: Da, nu te duce!... Blestemată, nesuferită viaţă!... (Trece în sala mare.)
CEBUTÎKIN (urmînd-o): Haide, haide! SOLIONÎI (trecînd şi el în sala mare): Phe... phe... phe... TUZENBAH: încetează Vasili Vasilici! Ajunge! SOLIONÎI: Phe... phe... phe...
KULÎGHIN (vesel): în sănătatea dumitale, domnule colonel! Eu sînt profesor, sînt de-al cesei, soţul Masei!.. Masa e o fată bună, foarte bună...
VERŞININ: O să beau din vodca asta mai închisă. (Bea.) în sănătatea dumitale! (Către Olga.) Ce bine mă simt în casa dumneavoastră!
(în salon au rămas numai Irina şi Tuzenbah.) IRINA: Masa e prost dispusă azi. S-a măritat la optespre-zece ani. Atunci i se părea că soţul ei este cel mai deştept om din lume! Acum e de altă părere. E cel mai bun, dar nu şi cel mai deştept!
OLGA (nerăbdătoare): Andrei, ce faci, n-ai de gînd să vii? ANDREI (vorbind din culise): Numaidecît. (Apare şi se îndreaptă spre masă.)
TUZENBAH: La ce te gîndeşti?
IRINA: La nimic! Nu-mi place Solionîi ăsta al dumitale, mi-e chiar teamă de el! Vorbeşte numai prostii...
TUZENBAH: Un om ciudat! Mi-e şi milă, mi-e şi necaz pe el cîteodată, dar mai mult mi-e milă. De fapt, cred că e
143
un timid... De cîte ori sîntem singuri pare foarte deştept şi drăguţ... în societate însă e grosolan şi certăreţ. Nu te duce încă acolo, lasă-i să se aşeze la masă. Dă-mi voie să mai stau cîteva clipe cu dumneata. La ce te gîndeşti? (Pauză.) Ai numai douăzeci de ani, şi eu nu am împlinit încă treizeci. Avem atîţia ani în faţa noastră, un şir lung de zile, pline de dragostea ce ţi-o port....
IRINA: Nikolai Lvovici, nu-mi vorbi de dragoste! TUZENBAH (fără s-o asculte):/Simt o sete cumplită de viaţă, de luptă, de muncă! Şi setea asta s-a contopit în sufletul meu cu dragostea pentru dumneata, Irina! Parcă înadins eşti atît de fermecătoare, ca viaţa să mi se pară şi mai ■plină de farmec. Spune, la ce te gîndeşti?
IRINA: Spui că viaţa e frumoasă! Dar dacă numai pare
frumoasă? Pentru noi, cele trei surori, viaţa n-a fost încă
frumoasă, ne-a înăbuşit ca o buruiană... Vezi, încep să
'plîng... Nu, nu trebuie... (îşi şterge iute lacrimile. Surîde.)
Trebuie să muncim... să muncim! N-avem bucurii... viaţa ni
Ase pare tristă şi fără rost tocmai pentru că nu ştim ce in-j
seamnă munca! Ne-am născut printre cei care o dispreţuiesc.
(Intră Natalia Ivanova. Poarta o rochie roz şi un cordon
verde.)
NATAŞA: Lumea se şi aşază la masă... Am întîrziat. (Trecînd, se uită în oglindă şi îşi aranjează pieptănătura.) Mi se pare că sînt destul de bine pieptănată... (O zăreşte pe Irina.) Draga mea Irina Sergheevna, te felicit! (O sărută lung şi cu foc.) Aveţi lume multă! Zău, mă simt foarte stingherită! Bună ziua, domnule baron.
OLGA (intrînd în salon): Uite-o şi pe Natalia Ivanovna ! Bună ziua, draga mea. (Se sărută.)
NATAŞA: Vă felicit! E ziua onomastică a Irinei. Ce mulţi musafiri! Sînt tare intimidată!...
OLGA: N-ai de ce... sînt numai de-ai casei. (Şopteşte cu vocea speriată.) Vai de mine, ce cordon verde! Draga mea, dar nu se poate!
NATAŞA: Cum? Crezi că poartă ghinion?
OLGA: Nu... dar nu merge... e chiar nepotrivit...
NATAŞA (cu o voce plîngâreaţă): Da? Crezi? Dar nu e un . verde ţipător, e mai degrabă şters... (O urmează pe Olga în sala mare.)
144
fin sală lumea se aşază la masă, in salon nu e nimeni.)
KULÎGHIN: Irina, să-ţi dea Dumnezeu un bărbat bun! E timpul să te măriţi!
CBBUTÎKIN: Natalia Ivanovna, şi dumitale la fel!
KULÎGHIN: Lasă că Natalia Ivanovna a şi pus ochii pe unul!!
MASA (bate cu furculiţa în marginea farfuriei): Vreau şi ■eu un păhărel de vin! Hai s-o facem lată!
KULÎGHIN: Masa, trei cu minus la purtare!
VERŞININ: Vodca e foarte bună! Cu ce e făcută?
SOLIONÎI: Cu gîndaci.
IRINA (cu vocea plîngăreaţă): Vai! Ce oroare!
OLGA: Diseară avem un curcan şi o plăcintă cu mere-Slavă Domnului, azi sînt acasă toată ziua. Şi seara la fel... Domnilor, să poftiţi şi diseară...
VERŞININ: îmi'permiteţi să vin?
IRINA: Vă rog. „Firea ne-a adus pe lume numai pentru a iubi".
NATAŞA: Aici se vine fără multe mofturi.
CEBUTÎKIN: „Am fost aduşi pe lume pentru dragoste!" (Rîde.) ,
ANDREI: încetaţi, domnilor! Nu v-aţi plictisit încă?
(Intră Fedotik şi Rode, cu un coş mare cu flori.)
FEDOTIK: Mi se pare că s-au aşezat la masă.
RODE (vorbind tare şi graseind): S-au aşezat la masă? Da, ai dreptate...
FEDOTIK: Aşteaptă o clipă. (Fotografiază.) Una! Te rog, mai aşteaptă niţel. (Face încă o fotografie.) Două! Acum am terminat. (Amîndoi apucă coşul şi se îndreaptă spre sala cea mare, unde sînt primiţi cu mare gălăgie.)
RODE (vorbind tare): Vă felicit şi vă doresc toate cele bune! Afară este o vreme minunată! Toată dimineaţa ne-am plimbat cu elevii. Ştiţi că dau lecţii de gimnastică la liceu...
FEDOTIK: Irina Sergheevna, vă puteţi mişca... (Face o fotografie.) Sînteţi atît de frumoasă astăzi! (Scoate din buzunar o sfirlează.) Iată şi o sfîrlează... Are un sunet neobişnuit...
IRINA: Ce minune!
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." (Plîngător.) Ei, pentru ce spun asta? Versu-
10
145
rile astea mă obsedează... de azi dimineaţă îmi vin mereu în minte...
KULlGHIN: Sîntem treisprezece la masă.
RODE (tare): Vai de mine, domnilor! Nu cumva sînteţi superstiţioşi?!
(Risete.)
KULÎGHIN: Dacă sîntem treisprezece la masă, să ştiţi că avem printre noi îndrăgostiţi. Nu cumva eşti dumneata acela, Ivan Romanovici?
(Risete.)
CEBUTÎKIN: Sînt un bătrîn păcătos, o mărturisesc! Dar nu înţeleg de ce s-a roşit. Natalia Ivanovna!
(Toată lumea izbucneşte în rîs zgomotos. Nataşa se scoală şi fuge In salon, urmată de Andrei.)
ANDREI: Te rog nu-i lua în seamă! Aşteaptă, te rog, nu pleca...
NATAŞA: Mi-e ruşine! Nu ştiu ce-i cu mine... Şi ei îşi bat joc de mine. Ştiu că o să par prost crescută pentru că m-am sculat de la masă, dar n-am încotro... nu pot... (îşi ascunde obrazul în mlini.)
ANDREI: Nu fi supărată, draga mea, te rog din sufletL Ei nu fac decît să glumească, dar fără răutate! Sînt buni! Au inimi de aur. Te încredinţez, draga mea, scumpa mea, că amîndoi ie sîntem dragi! Vino aci, lîngă fereastră... De aici nu ne văd... (Se uită împrejur.)
NATAŞA: Eu nu prea sînt obişnuită cu lumea!...
ANDREI: O, tinereţe ! Minunată, frumoasă tinereţe! Draga mea, scumpa mea, nu te necăji! Tot ce te rog e să ai încredere în mine... Ce bine mă simt, sufletul mi-e plin de dragoste, de bucurie! Nu ne vede nimeni, nimeni! De ce, de ce m-am îndrăgostit de dumneata şi cînd? Nu înţeleg nici eu nimic! Draga mea bună şi nevinovată, te rog să-mi fii soţie! Te iubesc... te iubesc... aşa cum n-am iubit pe nimeni înainte... (Se sărută.)
(în aceeaşi clipă intră doi ofiţeri, care văzind scena, se opresc, foarte nedumeriţi.)
Cortina
ACTUL AL DOILEA
Acelaşi decor ca şi în actul întîi. E ora opt seara. Dincolo de scenă, pe stradă, cîntă cineva abia auzit din armonică. Pe scenă e întuneric. Intră Natalia Ivanovna în capot şi cu o luminare în mînă. Se opreşte în faţa uşii care dă in odaia lui Andrei.
NATAŞA: Ce faci acolo, Andriuşa? Citeşti? Nu face nimic... întrebam aşa, într-o doară. (Se duce şi deschide altă uşă, se uită înăuntru şi închide uşa la loc.) N-au lăsat lumina aprinsă?...
ANDREI (iese din cameră cu o carte în mînă): Ce-i, Nataşa?
NATAŞA: Mă uitam dacă nu-i lumină. Acum, de lăsata secului, slugile şi-au pierdut capul. Te poţi aştepta la orice!... Ieri, la miezul nopţii, am trecut prin sufragerie şi ardea o luminare... N-am putut afla cine a lăsat-o aprinsă. (Pune jos luminarea.) Cit e ceasul?
ANDREI (se uită la ceas): E opt şi un sfert.
NATAŞA: Nu s-au întors nici Olga, nici Irina. Prea muncesc mult sărmanele fete! Olga are consiliu pedagogic, şi Irina e la telegraf... (Oftează.) I-am spus azi dimineaţă su-sorii tale : „Mai eruţă-te, Irina dragă!" Dar nu vrea s-asculte. Ai spus că-i ora opt şi un sfert? Tare mi-e teamă că-i bolnav Bobik al nostru! De ce o fi atît de rece? Ieri avea febră, şi azi e rece de tot... Tare mi-e teamă...
ANDREI: Lasă,Nataşa că n-are nimic băiatul. E sănătos tun.
NATAŞA:Totuşi, am să-l ţin la regim. Mi-e teamă. Cînd te gîndeşti că azi e vorba să vină mascaţii la noi, pe la zece! Andriuşa, ar fi mai bine să nu vină...
io*
147
ANDREI: Nu ştiu ce să-ţi spun... Au fost poftiţi.
NATAŞA: Ştii că azi dimineaţă, cînd s-a deşteptat puişorul, s-a uitat la mine şi deodată mi-a surîs. Vezi că m-a recunoscut. I-amspus: „Bună dimineaţa, Bobik, bună dimineaţa, drăguţule!" şi el rîdea. Să ştii că înţelege totul. Aşadar, ne-am înţeles, Andriuşa! Mă duc să spun că nu primim mascaţii.
ANDREI (nehotărît): Mda... Vezi însă, că asta este dorinţa surorilor mele şi ele sînt stăpîne aici.
NATAŞA: Lasă că le spun eu! Sînt bune şi au să înţeleagă.. .(Plecînd.) Pentru cină am dat ordin să ţi şedea iaurt. Doctorul a spus că numai cu iaurt o să izbuteşti să slăbeşti. (Se opreşte.) Bobik e atît de rece! Mi-e teamă că-i prea frig la el în odaie. Ar trebui să-i dăm alta, cel puţin pînă la primăvară. Camera Irinei, de pildă, s-ar potrivi de minune pentru copil: e uscată şi are toată ziua soare. O să-i propun asta. Irina poate sta împreună cu Olga, deocamdată... Tot vin ele numai la culcare ! Sînt plecate ziua întreagă... (Pauză.) Dragul meu Andrei, de ce nu spui nimic?
ANDREI: Ce să mai zic? Mă gîndesc şi eu...
NATAŞA: Da... voiam parcă să-ţi spun ceva... A, da! A venit Ferapont de la zemstvă. Vrea să-ţi vorbească.
ANDREI (căscînd): Cheamă-l aici.
(Nataşa iese. Andrei citeşte o carte, aplecat spre luminarea lăsată de ea pe masă. Intră Ferapont, îmbrăcat într-un palton vechi şi rupt cu guler ridicat. E legat la urechi.)
ANDREI: Bună seara, scvmpule; ce vrei să-mi spui?
FERAPONT: Preşedintele vă trimite o carte şi o hîrtie. Poftim ! (li dă cartea şi un plic.)
ANDREI: Mulţumesc. Bine. Dar de ce ai venit atît de tîrziu? E trecut de ora opt!
FERAPONT: Cum aţi spus?
ANDREI (vorbind tare): Iţi spun că ai venit tîrziu. E ora opt trecut!
FERAPONT : Da. Aşa-i. Am venit de cînd era lumină, dar nu m-au lăsat. Boierul — ziceau — are treabă. Ce să-i faci? Treaba-i treabă! Eu nu mă grăbesc. (Crezînd că Andrei îl întreabă ceva.) Cum aţi spus?
ANDREI: N-am spus nimic. (Seuită la carte.) Mîine evineri şi n-avem slujbă. Eu însă tot mă duc... acasă mă plic-
tisesc. (Pauză.) Ei, moşule, moşule, ce ciudat se schimbă toate şi cum te mai amăgeşte viaţa! Neavînd ce face azi, am pus mina pe cartea asta, un vechi curs universitar... Mi-a venit să rîd! Doamne, Doamne! Iată-mă secretar la zemstvă, unde Protopopov e preşedinte, pe cită vreme eu nu sînt de-cît secretar... tot ce pot spera, în cel mai bun caz, e să ajung mambru în consiliu! Eu să fiu membru în consiliul zemstvei ■de-aici, eu care visez în fiecare seară că sînt profesor la Universitatea din Moscova! Un cărturar de vaza... Mîndriaţării ruseşti!...
FERAPONT: Ce pot să spun eu?... A început să-mi slăbească auzul.
t ANDREI: Dacăauzeai bine, poate că n-aş fi vorbit cu tine! ySimt nevoia să vorbesc cu cineva, dar nevastă-mea nu mă înţelege şi — nu ştiu de ce — de surori mă tem. Mă tem... să nu rîdă de mine... nu beau, nu-mi place circiuma, dar tare" m-aş fi dus acum pe la Testov sau la Restaurantul Mare din Moscova. Da... dragul meu!
FERAPONT: Ştiţi că mai deunăzi a venit pe la zemstvă un antreprenor care povestea despre nişte negustori din Moscova. Au mîncat blinele şi că unul din ei cică ar fi mîncat patruzeci şi ar fi murit... nu ţin bine minte, a mîncat patruzeci sau cincizeci!
ANDREI: La Moscova sînt restaurante cu saloane mari, unde nimeni nu te cunoaşte şi totuşi nu te simţi străin. Aci te cunoaşte toată lumea şi eşti străin. Singur şi străin!...
FERAPONT: Cum aţi spus?' (Pauză.) Tot el povestea, dar ce poţi să ştii, s-ar putea să mintă... Cică de-a lungul Moscovei este întinsă o funie...
ANDREI: Cu ce scop?
FERAPONT: Habar n-am. Aşa zicea antreprenorul.
ANDREI: Fleacuri! (Citeşte din carte.) Ai fost vreodată la Moscova?
FERAPONT (după o pauză): N-am fost, n-a vrut Dumnezeu! (Pauză.) Pot să plec?
ANDREI: Da. Du-te sănătos! (Ferapontpleacă.) Fii sănătos! (Citeşte.) Să vii mîine dimineaţă să iei hîrtiile astea... Poţi să pleci... (Pauză.) A plecat. (Se aude soneria.) Da, aşa e... (Cască, se întinde şi se îndreaptă, fără grabă, spre camera sa.)
148
(Din culise se aude doica, care adoarme copilul. Intră Masaşi Verşinin. în timp ce stau de vorbă, intră jupîneasa şi aprinde lampa şi luminările.)
MAŞA-. Ştiu şi eu? (Pauză.) Nu ştiu. Desigur, obişnuinţa e mare lucru. Bunăoară, după moartea tatii, ne venea foarte greu să ne obişnuim fără ordonanţe. Cred însă că în afara obişnuinţei mai vorbeşte în mine şi simţul de dreptate. Nu ştiu cum o fi în alte oraşe, dar aici singurii oameni de treabă, de neam şi cu creştere mai aleasă sînt militarii.
VERŞININ: Mi-e tare sete, aş bea un ceai...
MASA (uitîndu-se la ceas): Ne serveşte îndată. Ştii... m-am măritat la optsprezece ani... Mi-era teamă de soţul Tneu... Pentru că era profesor la liceu... iar eu abia ieşisem atunci din şcoală. Mi se părea grozav de învăţat, de inteligent şi de important. Acum însă, din păcate, nu mai sînt de aceeaşi părere.
VERŞININ: Aşa-i... Da, da!
MASA: Nu spun nimic despre soţul meu, m-am obişnuit cu el. Dar printre civili sînt atîţia oameni lipsiţi de creştere, grosolani şi care nu ştiu să se poarte. Grosolănia mă tulbură şi mă jigneşte. Sufăr cînd văd că un om nu e îndeajuns de sensibil, de blînd şi de politicos. Cînd mi se întîmplă să fiu între profesori — colegii soţului meu — sufăr!
VERŞININ: Da... Aşa-i. Mi se pare însă că nu prea este mare deosebire între militari şi ceilalţi, mai cu seamă în acest oraş. Toţi sînt la fel. Cînd stai de vorbă cu un intelectual de aci, fie civil, fie militar, afli că e chinuit... ba de nevastă, ba de moşie, de casă, de cai şi aşa mai departe. Vezi, noi, ruşii, sîntem în stare să ajungem la cele mai înalte culmi ale gîndirii, dar spune-mi... de ce oare ne lăsăm robiţi de toate mărunţişurile vieţii? De ce? ' MASA: De ce?
VERŞININ: De ce sînt ei chinuiţi... chinuiţi de copii, de neveste? Şi de ce, la rîndul lor, copiii şi nevestele sînt chinuiţi de ei?
MASA: Văd că azi eşti cam prost dispus.
VERŞININ: Se prea poate. Azi n-am mîncat nimic. De dimineaţă n-am pus nimic în'gură. Mi-e una din fete cam bolnavă... Cînd se îmbolnăveşte una din fetiţe, simt cum mă sugrumă neliniştea! Mă mustră conştiinţa: cum de am fost
150
în stare să le dau o astfel de mamă! O, dacă ai fi văzut-o •astăzi! Ce nulitate! Am început să ne certăm de la şapte dimineaţa, iar la nouă am plecat trîntind uşa. (Pauză.) Nu-mi place să vorbesc altora despre asta, şi, ciudat lucru, mă plîng tocmai dumitale! (li sărută mina.) Te rog să nu te superi pe mine! Nu am pe nimeni pe lume în afară de dumneata. Pe nimeni...
(Pauză.)
MASA: Cum mai vuieşte soba! Aşa era cu puţin înainte de a muri bietul tata. Aşa vuia şi atunci coşul... Chiar aşa...
VERŞININ: Nu cumva eşti superstiţioasă?!
MASA; Ba da.
VERŞININ: Ce ciudat! (li sărută mina.) Eşti o femeie minunată, fermecătoare! Minunată, fermecătoare! Cu toate că-i întuneric aci, îţi văd strălucirea ochilor.
MASA (se aşază pe alt scaun): Aci e mai multă lumină...
VERŞININ: Te iubesc, te iubesc, te iubesc! Cît îmi sînt de dragi ochii, mişcările dumitale! Adesea te visez... Minunată, fermecătoare femeie!
MASA (rîde încet): Nu ştiu de ce îmi vine să rîd cînd îmi vorbeşti astfel. Adevărul însăe că mi-e teamă... Nu mai spune nimic. Te rog! (Aproape în şoaptă.) Ba nu! Vorbeşte! Mi-e totuna... (îşi ascunde faţa în mîini.) Mi-e totuna. Vine ■cineva. Să schimbăm vorba...
(Intră Irina şi Tuzenbah prin sala mare.)
TUZENBAH: Ştii, numele meu e alcătuit din trei nume. Mă numesc baron Tuzenbah-Krone-Altschauer, dar sînt rus, ortodox ca şi dumneata. Mi-a rămas puţin din firea nemţească... Poate răbdarea şi îndărătnicia cu care te plictisesc în fiecare seară, cînd vin şi te conduc acasă!
IRINA: Cît de obosită sînt!
TUZENBAH: Am să vin la poştă în fiecare seară şi am să te conduc acasă, zece-douăzeci de ani, cît timp nu mă vei goni... (îi zăreşte pe Masa şi pe Verşinin. Se îndreaptă spre ei, vesel.) Voi eraţi? Bună seara.
IRINA: Iată-mă, în sfîrşit, acasă! (Către Masa.) Azi a venit la poştă o cucoană care voia să telegrafieze la Saratov. Voia să-şi vestească fratele că-i murise fiul şi nu-şi putea aminti adresa. Pînă la urmă a trimis telegrama fără adresă,
151
la Saratov. Se tînguia într-una şi eu am fost rea cu ea, fără nici un motiv. I-am spus: „N-am timp". M-am purtat prosteşte cu ea... Azi vin mascaţii la noi?
MASA: Da.
IRINA (se aşază în fotoliu): O să m- odihnesc o clipă... Sînt obosită!
TUZENBAH (surîzînd): Cînd te întorci de la slujbă, eşti ca o fetiţă oropsită...
(Pauză.)
IRINA: Am obosit. Nu-mi place slujba la poştă. Nu-mi place.
MASA: Ai slăbit... (Fluieră încet.) Ai întinerit. Acum semeni a băiat la faţă.
TUZENBAH: O schimbă pieptănătura.
IRINA: Trebuie să-mi caut altă slujbă. Asta nu-i pentru mine. Nu găsesc acolo ceea ce am dorit, ceea ce am visat... E o muncă fără poezie... lipsită de idei... (Bate cineva în podea.) E doctorul. (Către Tuzenbah.) Dragul meu, răspun-de-i. Eu nu sînt în stare, sînt istovită... (Tuzenbah răspunde, bătînd în podea.)
IRINA: O să apară îndată. Ar trebui să luăm măsuri. Doctorul a fost ieri cu Andrei la club şi iar au pierdut. Se spune că Andrei a pierdut la joc două sute de ruble.
MASA (indiferentă): Ce să-i faci?
IRINA: A mai pierdut acum douăsăptămîni... ca şi în decembrie... Ce bine ar fi să piardă mai repede tot! Poate că atunci am pleca din oraşul ăsta. Doamne, Dumnezeule! Visez Moscova în fiecare noapte! Parcă aş fi nebună!... (Rîde.) Abia în iunie o să plecăm... Dar pînă atunci au mai rămas... februarie, martie, april/e şi mai... aproape jumătate de an. /
MASA: Nataşa n-ar trebui să afle că a pierdut.
IRINA: Cred că puţin îi pasă.
(Prin sala mare intră Cebulikin, încă somnoros după siesta de după-amiază. După ce işi piaptănă barba, se aşază şi scoate din buzunar ziarul.)
MASA: Ia te uită... a sosit! Şi-a plătit chiria? IRINA (rîde): Da de unde! N-a plătit-o de opt luni. A uitat, pesemne.
152
MASA (rîde): Ia priviţi ce grav stă!
(Rid cu toţii. Pauză.)
IRINA: De ce nu spui ceva, Alexandr Ignatievici?
VERŞININ: Ştiu şi eu? Tare aş bea un ceai! Mi-aş da jumătate din viaţă pentru un pahar cu ceai! De azi dimineaţă n-am pus nimic în gură...
CEBUTÎKIN: Irina Sergheevna!
IRINA: Ce pofteşti?
CEBUTÎKIN: Vino aici, te rog... venez ici... (Irina se duce şi se aşază Ungă el, la masă.) Nu pot fără dumneata. (Irina ia cărţile de joc şi începe o pasienţă.)
VERŞININ: Ce să-i faci! Văd că nu ne mai aduce ceaiul... Să facem şi noi atunci puţină filozofie.
TUZENBAH: Prea bine! Despre ce să vorbim?
VERŞININ: Despre ce? Hai să visăm... bunăoară... la viaţa de peste două-trei sute de ani!...
TUZENBAH: Ce crezi? O să zboare lumea cu aerostatelel Hainele îşi vor schimba croiala... Se va descoperi poate un al şasele simţ, care se va fi dezvoltat..] Viaţa, însă, va rămîne aceeaşi! Grea, plină de taine şi fericire... Chiar peste o mie de ani, omul tot la fel o să se tînguiască, zicînd : „Vai, ce grea e viaţa!" Şi tot aşa, ca şi acum, o să se teamă de moarte şi n-o să vrea să moară.
VERŞININ (stă pe gînduri): Cum să-ţi spun?,-Mie mi se pare că totul va trebui să se schimbe încetul cu încetul şi că a şi început să se schimbe chiar sub ochii noştri. Peste două-trei sute sau o mie de ani... căci anii nu înseamnă mai nimic... o să înceapă o viaţă fericită, o viaţă nouă! Noi nu vom avea parte de ea, fireşte; însă pentru ea trăim astăzi, ne trudim şi suferim. Noi o înfăptuim... şi ăsta e sensul existenţei noastre şi chiar am putea spune, fericirea noastră.
(Masa rîde încet.)
TUZENBAH: Ce-i cu dumneata?
MASA: Nici eu nu ştiu! De azi dimineaţă îmi vine într-una să rid.
VERŞININ: Mi-am terminat studiile în acelaşi Ioc cu dumneata. Dar n-am urmat Academia militară. Citesc mult, însă nu ştiu să-mi aleg cărţile. Poate nu citesc ceea ce ar trebui. Cu toate astea, cu cît trăiesc mai mult, cu atît simt în mine
153
anai aprigă setea de a cunoaşte. Încărunţesc, sînt aproape
bătrîn, şi ştiu atît de puţin, atît de puţin! Totuşi, mi separe
că ştiu bine ceea ce este esenţial şi adevărat. Cîtaş vrea să vă
dovedesc că fericirea nu-i pentru noi, că nu trebuie să fie
şi nici nu va fi... Noi trebuie să muncim, să muncim mereu.
Fericirea? Fericirea e hărăzită urmaşilor noştri îndepărtaţi.
{Pauză.) Dacă nu mie, cel puţin urmaşilor urmaşilor mei.
(în sala mare apar Fedotik şi Rode, care se aşază şi cintă
încet, acompaniindu-se la chitară.)
TUZENBAH: După dumneata, nici jă visăm la fericire şn-avem voie. Dar dacă eu mă simt fericit!
VERŞININ: Nu-i aşa...
TUZENBAH (dă din miini, rizind): Se vede că nu ne putem înţelege! Nu ştiu însă cum aş face să te conving. (Masa rîde încet.)
TUZENBAH (ameninţlnd-o cu degetul): R\z\,r\z\. (Către Verşinin.) Nici peste două-trei sute de ani, ba nici peste un milion de ani, viaţa nu se va schimba cu o iotă! Ea rămîne aceeaşi, urmîndu-şi legile ei proprii, pe care noi nu le putem pătrunde şi pe care nu le vom cunoaşte niciodată. Păsările călătoare, cocorii, de pildă, îşi urmează, neobosite, zborul! Oricare ar fi gîndurile ce le frămîntă mintea — meschine sau măreţe — îşi vor continua mereu zborul, fără să ştie încotro şi de ce. Ei zboară şi vor continua să zboare în ciuda filozofilor ce s-ar putea ivi printre ei. Aceştia vor putea să filozofeze în linişte, numai să nu tulbure zborul celorlalţi...
MASA: Bine, dar pentru ce?
TUZENBAH: Pentru ce? Uite, afară ninge. Pentru ce?
(Pauză.)
MASA: Mie, însă, mi se pare că tot omul trebuie să aibă o credinţă sau cel puţin să o caute. Altfel, existenţa lui e deşartă, deşartă... Să trăieşti şi să nu ştii de ce zboară cocorii? De ce se nasc copiii?... De ce sînt stele pe cer?... Ori ştii de ce trăieşti, ori toate pe lume sînt fleacuri... nimicuri..^1
( Pauză.)
Ş: Şi totuşi, ce păcat că s-a dus tinereţea! MASA: Gogol spunea: „Plicticos lucru să trăieşti pe lume, domnilor!"
154
TUZENBAH : Şi eu am să spun: „Greu lucru să se înţeleagă cineva cu dumneavoastră, domnilor!" Mai lăsaţi-o.
CEBUTlKIN (citeşte din ziar): Balzac s-a cununat la Ber-dicev... (Irina cîntă încet.) Asta trebuie să mi-o însemn în carnet. (Scrie.) Balzac s-a cununat la Berdicev. (Citeşte mai departe ziarul.)
IRINA (făcind pasienţa, tngîndurată): Balzac s-a cununat la Berdicev...
TUZENBAH: Zarurile au fost aruncate! Ştii, Măria Ser-gheevna, îmi dau demisia!
MASA: Am auzit. Nu văd nimic bun în asta. Nu-mi plac civilii.
TUZENBAH: E totuna! (Se ridică.) Nu prea sînt eu chipeş! Vezi, dar, că nu fac de militar! Dar parcă nu-i totuna?... Am de gînd să muncesc. Vreau cel puţin o dată în viaţa mea să muncesc atît, încît să vin seara istovit acasă, să mă trîn-tesc pe pat şi să adorm numaidecît. (Trece în sala mare.) Cred că muncitorii dorm bine noaptea!
FEDOTIK (către Irina): Venind aci pe strada Moskov-skaia, am intrat în prăvălia lui Pîjikov şi ţi-am cumpărat nişte creioane colorate şi briceagul ăsta.
'IRINA: Fireşte! Voi toţi mă consideraţi încă o fetiţă... dar eu am crescut! (Ia creioanele şi briceagul, cu vădită bucurie.) Ce drăguţesînt!
FEDOTIK: Pentru mine am cumpărat un briceag mai mare. Ia uitaţi-vă! O lamă, încă una, şi-a treia. Asta e pentru scobit în urechi; uite şi o forfecuţă şi o pilă de unghii.
RODE (tare): Doctore, cîţi ani ai?
CEBUTÎKIN: Eu? Treizeci şi doi.
(Rîs general.)
FEDOTIK: Hai să vă arăt o pasienţă nouă. (Aşază cărţile.)
(Jupîneasa intră cu samovarul, Anfisa rămîne pe Ungă el. După un timp intră Nalaşa şi se invîrteşte şi ea In jurul mesei, apoi intră Solionîi, care salută lumea şi ia loc la masă.)
VERŞININ: Ce vreme urîtă e afară! Ce vînt! MASA: Da, m-am săturat de atîta iarnă. Am şi uitat cum e vara.
155
IRINA: Mi se pare că iese pasienţa. Să ştii că plecăm la IVIoscova.
FEDOTIK: Ba nu iese de loc. Ia te uită cum a închis «ptul acela pe doi de pică. (Rîde.) Asta înseamnă că nu plecaţi la Moscova!
'CEBUTIKIN (citeşte d;n ziar): Tsitsicar... Acolo-i molimă. Bîntuie vărsatul negru!
ANFISA (vinespre Masa): Masa, măicuţă, pofteşte lumea la ceai! (Către Verşinin.) Poftiţi la ceai, înălţimea voastră... Iertaţi-mă, tătucule, v-am uitat numele.
MASA: Adu-l aci, doiculiţă, nu mă mai duc acolo!
IRINA: Doiculiţă!
ANFISA: Iacă, vin îndată!
NATAŞA (către Solionîi):Şlu, prunc;i ăştia înţeleg foarte bine tot! Mai deunăzi îi spun: „Bună ziua, Bobik, bună ziua, drăguţule!" Să fi văzut numai cum m-a privit! Să nu crezi că vorbesc aşa pentru că-i sînt mamă, te rog să mă crezi! Bobik însă este un copil excepţional!
SOLIONÎI: Dacă copilul ăsta era al meu, îl puneam în tigaie şi-1 mîncam fript. (îşi ia paharul de ceai şi trece în salon, aşezindu-se într-un colţ.)
NATAŞA (ascunzîndu-şi faţa în mîini): Vai, ce om brutal şi prost crescut!
MASA: Fericit cel ce nu vede dacă acum e iarnă sau vară... Cred că dacă aş fi fost la Moscova, nu m-aş fi sinchisit de timp! yi
VERŞININ/fMai deunăzi citeam nişte memorii scrise de -un ministru francez la închisoare. A fost osîndit pentru afacerea Panama. Nu vă puteţi închipui cu ce încîntare şi însufleţire vorbea de păsările pe care le vedea prin gratiile ferestrei, despre păsările pe care nu le observase niciodată atîta vreme cît fusese ministru. Fireşte că acum, după ce şi-a recăpătat libertatea, nu le mai bagă în seamă — ca înainte. La fel se va întîmpla şi cu dumneata. Cînd vei tocui la Moscova, n-o să ţi se mai pară minunată, ca acum. Fericirea nu există pentru noi şi n-o atingem niciodată, o dorim numai.
TuziKNisAH (ia de pe masă o cutie de bomboane): DST unde sînt bomboanele?
IRINA: Le-a mîncat Solionîi.
TUZBNBAH: Cum? Pe toate? ANFISA (servind ceaiul): Domnule, aveţi o scrisoare!
336
VERŞININ: Eu! (Ia scrisoarea.) E de la fiica mea. (Citeşte.) Da... fireşte! Măria Sergheevna, nu te supăra... o să plec pe neobservate... nici ceaiul nu-l pot bea... (Se ridică^ tulburat.) Veşnica poveste...
MASA: Ce s-a întîmplat? Nu se poate spune?
VERŞININ (vorbeşte încet): Iar s-a otrăvit soţia mea!' Sînt nevoit să plec. Voi trece fără să fiu observat. Ce neplăcute sînt toate astea! (Sărută mîna Masei.) Draga mea, buna mea... frumoasa mea... o s-o iau încetişor pe-aici. (Pleacă.)
ANFISA: Dar unde se duce? Tocmai acum cînd am servit ceaiul! Ce om ciudat!...
MAŞA (supărată): Vezi-ţi de treabă! Nu dai omului pace niciodată! (Cu ceaşca de ceai în mină se îndreaptă spre masă.) M-ai plictisit, bătrîno...
ANFISA: Nu te mai supăra, măicuţă!
ANDREI (din culise): Anfisa!
ANFISA (îngînă): „Anfisa"... Stă colea şi... (Iese.)
MASA (în sala mare, Ungă masă; supărată): Faceţi-mi loc şi mie la masă! (Răvăşeşte cărţile aşezate pentru pasienţă.) De ce v-aţi aşezat aici, cu cărţile astea? Beţi ceaiul acum!
IRINA: Ce răutăcioasă eşti, Masa!
MASA: Foarte bine! Dacă sînt rea, să nu mai vorbiţi cu mine. Să mă lăsaţi în pace!
CEBUTÎKIN (r'îzînd): Auzi dumneata! S-o lăsăm în pace!:
MASA: Ai şaizeci de ani, dar bolboroseşti întotdeauna dracu ştie ce năzbîtii. Parcă ai fi copil!
NATAŞA (oftînd): Masa, draga mea, nu-i frumos să foloseşti în conversaţie astfel de expresii! Drept să-ţi spun, frumoasă cum eşti şi făcînd parte dintr-o lume aleasă, ai putea fi fermecătoare dacă n-ai folosi aceste cuvinte nepotrivite. Je vous prie, pardonnez-moi, Mărie, mais vous avez des manieres un peu grossieres.1
TUZENBAH (stăpînindu-se cu greu să nu izbucnească în rîs): V-aş ruga... să-mi daţi... să-mi daţi... mi se pare că acolo este coniac...
NATAŞA: (II paraît que mon Bobik deja ne dortpas2, s-a deşteptat. Azi e bolnav, mititelul... Mă iertaţi... mă duc să văd ce face. (Pleacă.)
1 Te rog si mă ierţi, Măria, dar ai maniere cam grosolane. (Fr.) • Se pare ca Bobik al meu nu mai doarme. (Fr.)
157
IRINA: Unde s-a dus Alexandr Ignatievici?
MASA: Acasă. Iar are un bucluc cu nevastă-sa.
TUZENBAH (se îndreaptă spre Solionîi cu sticla de coniac in mină): Stai mereu îngîndurat şi singurel şi nu pot pricepe la ce te gîndeşti! Hai să ne împăcăm! Să bem un păhărel cu coniac! (Beau.) Fără îndoială că va trebui să cînt toată noaptea la pian tot felul de fleacuri... Ce să-i faci?
SOLIONlI: Nu înţeleg de ce vrei să ne împăcăm? Eu nu m-am certat cu dumneata.
TUZENBAH: Nu ştiu de ce, dar stîrneşti în mine un simtă-mînt ciudat, ca şi cum ar fi întotdeauna o neînţelegere între noi. Trebuie să recunosc că ai un caracter destul de straniu...
SOLIONlI (declamă): „Sînt ciudat, dar cine nu-i astfel? Deci nu te supăra, Aleko."
TUZENBAH: Dar ce caută aici Aleko? ^
(Pauză.)
SOLIONlI: Vezi... de cîte ori sînt singur cu cineva, merge, sînt ca toţi oamenii. în lume însă sînt plicticos, sfios... Spun numai prostii... Şi totuşi, sînt mai de treabă şi mai cinstit decît mulţi, mulţi alţii. Şi o pot dovedi.
TUZENBAH : De multe ori mă supăr pe dumneata. Veşnic te legi de mine cînd sîntem împreună în lume! Şi totuşi, mi-eşti simpatic, nu ştiu de ce. Azi mă îmbăt... fie ce-o fi! Să bem!
SOLIONÎI: Sa bem! (Beau.) N-am nimic împotriva du-mitale, baroane, şi nici n-am avut vreodată. Dar am caracterul lui Lermontov. (încet.) Şi se spune că semăn puţin cu el... (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi îşi dă pe mlini.)
TUZENBAH: Să ştii că demisionez. Ajunge! De cinci ani de cînd mă tot gîndesc şi răsgîndesc. In sfîrşit, m-am hotă-rît! Am de gînd să muncesc...
SOLIONlI (declamă): „O, nu te supăra, Aleko! Ci uită ale tale visuri!"
(In timp ce stau de vorbă, apare Andrei; are o carte în mină, trece încet şi se aşază lingă luminare.)
TUZENBAH: Da! Am să muncesc!
CEBUTlKIN (vine în salon cu Irina): Fireşte că şi mînca-rea era caucaziană. Ciorbă cu ceapă şi al doilea fel cehartma; asta în loc de friptură.
158
SOLIONÎI: Ceremşa nu-i friptură. E o legumă... Seamănă, cu ceapa.
CEBUTÎKIN: Ba s-avem iertare, îngeraşule. Cehartma nu e ceapă, ci friptură de berbec.
SOLIONÎI: Şi eu îţi spun că ceremşa e ceapă. CEBUTÎKIN: La urma urmei, de ce m-aş certa cu dumneata, care n-ai fost niciodată în Caucaz şi n-ai mîncat cehartma?' SOLIONlI: N-am mîncat, pentru că nu pot suferi mîncarea asta. Miroase a usturoi.
ANDREI (rugător): Vă rog, domnilor, încetaţi! TUZENBAH: Cînd vin mascaţii?
IRINA: Au făgăduit să vină pe la ora nouă. Vor sosi în, curînd.
TUZENPAH (îl îmbrăţişează pe Andrei şi cîntă): Măi pridvoare, pridvoraş Pridvoraşul meu cel nou. ANDREI (joacă şi cîntă mai departe):
Măi pridvoare, pridvoraş, Pridvoraşul meu cel nou. CEBUTlKIN (tot aşa joacă şi cîntă):
Măi pridvoare, pridvoraş, Meşterit din păltinaş.
(Toată lumea rîde.)
TUZENBAH (sârutîndu-l pe Andrei): Mai dă-o naibii de treabă! Hai să bem, Andriuşa... hai să bem şi să ne tutuim! Să ştii, Andriuşa, că plec cu tine la Moscova, la universitate!?
SOLIONÎI: La care? Moscova are două universităţi.
ANDREI: Moscova n-are decît o singură universitate.
SOLIONÎI: Şi eu vă spun că are două.
ANDREI: Poate să aibă şi trei! Cu-atît mai bine.
SOLIONÎI: Moscova are două universităţi! (Toată lumea protestează zgomotos, strigînd: Şt... Şt...) Vă spun că Moscova are două universităţi: cea veche şi cea nouă. Dacă nu vreţi să mă ascultaţi şi vă supără vorbele mele, pot să şi tac, ba mă pot duce şi în altă cameră... (Iese pe una din uşi.)
TUZENBAH: Bravo! Bravo! (Rîde.) Domnilor, vă rog să începem. Eu o să cînt la pian. Caraghios mai e şi Solionîi ăsta. (Se aşază la pian şi începe un vals.)
MASA (dansînd singură): Baronul a băut! Baronul s-a îmbătat! S-a îmbătat!
159
(Intră Nataşa.j
NATAŞA (către Cebutîkin): Ivan Romanici! (îispune ceea lui Cebutikîn, apoi pleacă, câlcind cu grijă. Cebutîkin se duce la Tuzenbah, ii pune mina pe umăr şi li şopteşte ceva la ureche.)
IRINA: Ce s-a întîmplat?
CEBUTÎKIN: E timpul să plecăm. Rămîneţi sănătoase!
TUZENBAH: Noapte bună. Trebuie să plecăm!
IRINA: Dar ce mai e şi asta? Nu ştiţi că vin mascaţii?
ANDREI (foarte încurcat): Să vedeţi... mascaţii nu mai vin. Ştii, Irina dragă... Nataşa a spus că Bobik nu se simte bine şi de aceea... dar la urma urmei... habar n-am ce se petrece şi nici nu-mi pasă!
IRINA (dlnd din umeri): Auzi, mă rog! Bobik nu se simte bine! t
MASA: Asta să ne fie toată paguba! Ce să-i faci? Cînd te dă afară, trebuie să pleci! (Către Irina.) Nu Bobik e bolnav... ea este... uite-aici... (Arată cu degetul la cap.) Mahalagioaică! Asta-i!
(Andrei intră In camera lui prin uşa din dreapta, Cebutîkin îl urmează. în sala mare toată lumea îşi ia rămas bun.)
FEDOTIK: Ce rău îmi pare! Eram atît de sigur că voi petrece bine astă-seară! Dar ce să-i faci?... Dacă-i copilaşul bolnav... N-avem încotro. Mîine o să-i aduc jucării...
RODE (tare): Cînd te gîndeşti că m-am culcat dinadins ■după masă ca să pot dansa mai bine toată noaptea! E abia ora nouă!
MASA: Hai să ieşim în stradă... continuăm acolo conversaţia!... Găsim noi ce să facem!
(Se aude din vestibul cum îşi iau rămas bun, apoi risul vesel al lui Tuzenbah. Au plecat cu toţii. Anfisaşi jupineasa string masa, sting luminile. Din culise se aude cintul doicii care adoarme copilul. Andrei iese încet din camera lui, îmbrăcat în palton, cu pălărie, urmat de Cebutîkin.)
CEBUTÎKIN: N-am mai apucat să mă însor... viaţa ■a trecut ca un fulger. Şi apoi, o iubeam nebuneşte pe maică-ta... şi ea era măritată...
100
•
ANDREI: Nu-i bine să te căsătoreşti! E plicticos!
CEBUTÎKIN: JBă ştii că ai dreptate! Dar singurătatea? Oricît ai filozofa, singurătatea e ceva înspăimîntător, dragul meu! Şi totuşi, la urma urmei, poate că-i totuna! j
ANDREI: Să plecăm mai repede!
CEBUTÎKIN: De ce să ne grăbim? Avem tot timpul! "'."-
ANDREI: Mă tem să nu mă oprească nevastă-mea.
CEBUTÎKIN: Aha!
ANDREI: în seara asta n-am să joc... o să privesc numai... Nu prea mă simt bine... Ia spune, Ivan Romanici, ce să fac? Respir atît de greu...
CEBUTÎKIN: De ce mă întrebi? Am uitat tot, dragul meu... nu mai ştiu...
ANDREI: Să 'ieşim prin bucătărie!
(Se aude soneria, apoi voci şi risete. Cei doi ies.)
IRINA (intră): Ce este?
ANFISA (în şoaptă): Au venit mascaţii.
(Sună din nou.) IRINA: Spune-le, doică, că nu-i nimeni acasă. Să ne ierte.
(Anfisa pleacă. Irina se plimbă, îngindurată, prin cameră; este tulburată. Intră Solionîi.)
SOLJONÎI (nedumerit): Nu-i nimeni? Dar unde s-au dus cu toţii?
IRINA: Au plecat acasă.
SOLIONÎI: Ciudat! Şi dumneata eşti singură aici?
IRINA: Singură. (Pauză.) La revedere!
SOLIONÎI: M-am purtat adineauri fără tact. Dar dumneata nu eşti ca toţi ceilalţi. Ai un suflet mare şi curat. Dumneata ştii să înţelegi adevărul... Numai dumneata mă poţi înţelege. Te iubesc nespus de mult, te iubesc din toată inima!
IRINA: Te rog să pleci! Bună seara!
SOLIONÎI: Nu pot trăi fără dumneata! (Mergînd după ea.) Bucuria mea! (Cu lacrimi în ochi.) Fericirea mea! Ce-ochi luminoşi, adinei şi plini de vrajă! Pînă acum n-am întîlnit la nici o femeie ochi ca ai dumitale!
IRINA (rece): Te rog să încetezi, Vasili Vasilicil
11 — Cehov — Teatru
161.
SOLIONÎI: E prima oară că-ţi vorbesc de dragostea mea. Mi se pare că nu mai sînt pe pămînt, ci pe altă planetă! (Se freacă pe frunte.) Dar n-are nici un rost... dragoste cu sila nu se poate... fireşte! Nu voi îngădui însă niciodată ca altul să fie fericit în locul meu. Jur pe tot ce am mai sfînt că voi ucide pe oricare rival... O, minunea mea!
# (Nataşa trece ţinlnd o luminare în mină.)
NATAŞA (deschide uşile, privind în odăi. Numai pe aceea care dă în camera lui Andrei n-o deschide): Aici e Andrei. Să-l lăsăm să citească. Iartă-mă, Vasili Vasilici. Nu ştiam că eşti aici. Nu sînt îmbrăcată.
SOLIONÎI: Mi-e totuna. La revedere! (Pleacă.)
NATAŞA: Fetiţo dragă, pari foarte obosită! (O sărută.) Ar fi bine să te culci mai devreme azi.
IRINA: Bobik doarme?
NATAŞA: Da, dar cam agitat. Aprop), drăguţă, voiam să-ţi spun ceva. Vezi, aşa se întîmplă mai întotdeauna, ba eu cu treaba, ba tu nu eşti acasă... Ştii, odaia lui Bobik mi se pâre cam umedă şi rece. A ta ar fi tocmai bună pentru copil. Scumpa mea, ce-ar fi dacă te-ai muta deocamdată la Olia?
IRINA (nu înţelege): Unde?
(Se aude o troică cu clopoţei care se opreşte în faţa casei.)
NATAŞA: O să stai deocamdată cu Olia într-o odaie, şi pe Bobik îl mut la tine. E atît de drăgălaş, mititelul! Azi îi spuneam: „Bobik, tu eşti al meu, al meu!" Şi să fi văzut cum mă privea cu ochişorii lui. (Se aude soneria.) Trebuie să fie Olga. Ce tîrziu vine!
(Intră jupîneasa, care şopteşte ceva la urechea Nataşei.)
NATAŞA: Protopopov? Ce om caraghios! A venit să mă poftească la o plimbare cu troica... (Rîde.) Ce curioşi mai sînt şi bărbaţii ăştia! (Soneria.) Cine-o fi venit? Mă duc să mă plimb un sfert de oră... (Către jupîneasa.) Spune-i că vin numaidecît. (Soneria.) Iar sună... probabil că-i Olga. (Pleacă.)
t—
162
(Jupîneasa iese In fugă, Irina stă jos. Inginduraiă, Intră Kulîghin, apoi Olga şi după ei, Verşinin.)
KULÎGHIN: Dar ce-i asta? Era vorba să fie o serată!...
VERŞININ: Ce ciudat! Am plecat de-aci acum o jumătate de oră şi aşteptam să vină mascaţii...
IRINA: Au plecat cu toţii.
KULlGHIN: Şi Masa a plecat? Dar unde s-a dus? De ce aşteaptă Protopopov afară în troică? Pe cine aşteaptă?
IRINA: Vă rog să nu mă mai întrebaţi atîta. Sînt foarte obosită.
KULÎGHIN: Iar faci nazuri!
OLGA: Consiliul s-a terminat abia acum. Ce ostenită sînt! Directoarea e bolnavă şi eu o înlocuiesc. Vai cum mă doare capul!... (Se aşază.) Andrei a pierdut ieri două sute de ruble... tot oraşul vorbeşte...
KULlGHIN: Şi pe mine m-a obosit consiliul de azi! (Stă jos.)
VERŞININ: Soţia mea a vrut iar să mă sperie şi a încercat să se otrăvească. Totul s-a sfîrşit însă cu bine! Acum sînt mulţumit! Pot să mă odihnesc. Ce păcat că trebuie să plecăm! Vă urez toate cele bune. Feodor Ilici, să plecăm undeva împreună. Nu mă pot întoarce acasă. Mi-e cu neputinţă... Să mergem...
KULlGHIN: Sînt obosit. Nu merg! (Se ridică.) Sînt obosit. Nevastă-mea a plecat acasă?
IRINA: Cred că da.
KULÎGHIN (sărută mîna Irinei): La revedere. Mîine şi poimîine mă odihnesc. Toate cele bune! (Plecînd.) Cu ce plăcere aş bea un ceai! Mă pregăteam să petrec seara într-o societate plăcută şi... O, fallacem hominum spem!1... Acuzativ cu exclamaţie...
VERŞININ: Atunci sînt nevoit să mă duc singur... (Pleacă, fluierînd, după Kulîghin.)
OLGA: Mă doare capul... capul... Andrei a pierdut la cărţi... tot oraşul vorbeşte... Mă duc să mă culc. (Plecînd.) Mîine sînt liberă... ce fericire, Doamne! Mîine liberă şi poimîine la fel... Mă doare capul, capul... (Pleacă.)
IRINA (singură): Au plecat cu toţii! Nu mai e nimeni!
(Din stradă se aude o armonică, iar dintr-o odaie, cintecul doicii.)
1 O, deşartă speranţa omenească. (Lat.)
II*
163
I
NAT AŞA (îmbrăcată în şubă, cu căciulită, trece prin sala mare. După ea vine jupîneasa): Mă întorc peste o jumătate de oră! Mă duc să mă plimb puţin. (Pleacă.)
IRINA (rămasă singură, cu tristeţe): La Moscova, La Moscova! La Moscova!
Cortina
ACTUL AL TREILEA
Camera Olgăi şi a Irinei. La dreapta şi la stînga, paturile care au în faţă paravane. E ora trei noaptea. Din depărtare se aud clopote de alarmă. B un incendiu mare în oraş. Lumea din casă nu s-a culcat. Pe canapea stă întinsă Masa îmbrăcată ca de obicei într-o rochie neagră. Intră Olga, urmată de Anfisa.
ANFISA: S-au adunat cu toţii jos, sub scară... Le-am spus: „Poftiţi sus, vă rog, nu se poate să staţi aici". Dar ei au început să se tînguie şi să jelească. Spuneau: „Nu ştim unde e tata. Vai, ferească sfîntulsănu fi pierit în flăcări!" Auzi vorbă! Mai sînt şi alţii în curte... tot dezbrăcaţi...
OLGA (scoate nişte rochii din dulap): Ia, doiculiţă... uite, rochia asta cenuşie... şi asta... mai ia şi bluza... şi fusta... Ce nenorocire, Doamne, Dumnezeule! Se spune că ulicioara Kirsanovski a ars de la un cap la altul! Mai ia şi asta, şi asta. (Aruncă toate rochiile în braţele doicii.) Şi lui Verşinin era să-i ardă casa! S-au speriat şi ei, sărmanii! Spune-le să doarmă la noi în noaptea asta... Nu trebuie să-i lăsăm să plece... Sărmanul Fedotik! I-a ars tot ce avea, nimic nu i-a rămas!
ANFISA: Oliuşka, eu n-am putere să le duc toate... să chemăm pe Ferapont.
OLGA (sună): Degeaba sun acum! (Strigă spre uşă.) Cine-i pe-acolo... să vină încoace! (Prin uşa pe care a deschis-o se zăresc, pe fereastră, luminile pîrjolului. Se aude cum prin faţa casei trec pompierii.) Ce grozăvie ! De s-ar isprăvi odată!
(Intră Ferapont.) j
OLGA: Ia toate astea şi du-le jos... Sub scară o să le gă~ seşti pa domnişoarele Kolotilin... să le dai rochiile astea..-uite, şi astea.
169
FERAPONT: Am înţeles. Şi Moscova a ars în 1812. Doamne, Dumnezeu nostru, pînă şi franţujii se minunau!
OLGA: Du-te! Du-tef
FERAPONT: Am înţeles. (Pleacă.)
OLGA: Doică dragă, să le dai tot. Nu ne trebuie nimic... Dă-le tot, doiculiţă... Abia mă mai ţin picioarele... sînt obosită! Pe Verşinini nu se poate să-i lăsăm să se ducă acasă... pe fete le culcăm în salon... iar Alexandr Ignatievici va dormi jos, la baron... Fedotik să se culce tot acolo... sau să-i facem loc în sala mare.» Doctorul s-a-mbătat parcă-n-tradins! E beat mort! Nu putem culca pe nimeni la el. Pe soţia lui Verşinin o s-o culcăm tot în salon.
ANFISA (obosită): Oliuşka, sufleţelul meu, nu mă goni... nu mă goni!
OLGA: Nu mai vorbi prostii, doiculiţă! Cine te goneşte?
ANFISA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): Draga mea, inimioara mea... eu fac treabă... muncesc... în curînd însă n-0~ să mai pot... din pricina bătrîneţii! Şi atunci or spune: Pleacă! Dar unde să mă duc? încotro? Am peste optzeci de ani... am împlinit optzeci şi unu...
OLGA: Lasă, doiculiţă... stai jos... Ai obosit, sărăcuţa deţine! (O aşază pescaun.) Să te odihneşti, buna mea doică! Ce palidă eşti la faţă!
(Intra Nataşa.)
NATAŞA: Toată lumea spune că trebuie organizat un comitet de ajutorare pentru sinistraţi! Ideea e minunată! Săracii trebuie ajutaţi cît mai grabnic... asta e doar îndatorirea celor bogaţi!... Bobik şi Sofocika dorm de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Ce multă lume e la noi în casă... Unde te duci, dai peste ei... In oraş bîntuie gripa... mi-e teamă să nu se molipsească copiii.
OLGA (fără să-i dea ascultare): Din odaia asta nu se vede focul... Aci e linişte...
NATAŞA: Da... Mi se pare că mi s-a stricat coafura... (Se uită in oglindă.) Se spune că m-am îngrăşat... nu-i adevărat! Nici un pic. Masa a adormit! E tare ostenită, sărăcuţa! (Către Anfisa, rece.) Nu-ţi dau voie să stai jos în faţa mea! Scoa-lă-te! Pleacă de aici! (Anfisa pleacă.) Nu înţeleg de ce o mai ţii pe bătrîna asta!
OLGA (buimăcită): Iartă-mă, dar nu înţeleg nici eu...
166
NATAŞA: N-are ce căuta aici. E de la ţară şi să stea acolo... Ce sînt mofturile astea? Mie îmi place ordinea în casă! N-am nevoie de oameni de prisos! (O mîngîie pe Olga pe obraz.) Vai, ce obosită eşti! Directoarea noastră e obosită! Cînd se va face mare Sofocika şi va merge la liceu, o să-mi fie frică de tine.
OLGA: N-am să fiu directoare!
NATAŞA: Ba o să fii aleasă! E lucru hotărît!
OLGA: N-o să primesc... De altfel, nici nu pot... e peste puterile mele! (Bea un pahar cu apă.) Te-ai purtat adineauri îngrozitor cu doica! Iartă-mă, dar nu pot trece peste lucrurile astea... mi s-a făcut rău cînd am auzit!...
NATAŞA (cu vioiciune): Iartă-mă, Olia, iartă-mă... n-am vrut să te supăr...
(Misa se ridică, îşi ia perna şi pleacă supărată.)
OLGA: Trebuie să înţelegi, draga mea... Am primit o creştere care ţi se pare curioasă, dar nu pot suferi una ca asta. Ieşirile de acest fel mă doboară, mă îmbolnăvesc, îmi iau orice curaj...
NATAŞA: Iartă-mă, iartă-mă!... (O sărută.)
OLGA: Orice grosolănie, chiar numai un cuvînt răstit mă fac să sufăr...
NATAŞA: E adevărat că mi se întîmplă adesea să vorbesc cum nu se cade. Dar de ce să nu înţelegi şi tu, draga mea, că poate foarte bine să stea şi la ţară!
OLGA: E de treizeci de ani în casa noastră!
NATAŞA: Foarte bine! Dar acum nu mai e în stare să muncească! Văd că nu ne prea înţelegem! Sau nu vrei să mă înţelegi. Nu mai poate munci! Toată ziua nu face decît să doarmă sau să stea!
OLGA: Las-o să stea!
NATAŞA (mirată): Dar cum se poatesăstea? E doar servitoare! (Cu o voce plingăreaţă.) Nu te înţeleg de loc, Olia! Am doică la copil, nursă; avem jupîneasă, bucătăreasă! Ce ne mai trebuie şi bătrîna asta? De ce?
(De departe se aud clopotele de alarmă.)
OLGA: Noaptea asta m-a îmbătrînit cu zece ani! NATAŞA: Olia, să ne înţelegem o dată pentru totdeauna ! Tu eşti la liceu, iar eu încasă. Tu cu învăţătura... Eucugos-
167
podăria. Cînd vorbesc de slugi, ştiu eu ce spun! Mîine să n-o mai prind aci pe hoaţa asta bătrînă, pe pomanagioaica asta! (Dă din picior.) Pe zgripţoroaica asta bătrînă! Să nu cumva să mă scoateţi din sărite! Să nu mă contraziceţi! (îşi dă singură seama că a mers prea departe.) O să ne certăm în-tr-una dacă n-o să te muţi de-aci, jos la parter! E îngrozitor!
(Intră Kulîghin.)
KULlGHIN: Unde e Masa? E timpul să plecăm şi noi acasă. Se spune că s-a potolit focul. (Se întinde.) A ars numai un cartier... La început bătea vîntul şi se credea că va lua foc tot oraşul! (Stă jos.) Am obosiţi Scumpa mea Olga... mă gîndesc adesea că dacă nu era Masa pe lume, m-aş fi căsătorit cu tine... Eşti atîtde bună... Sînt istovit... (Ascultă încordat.)
OLGA: Ce e?
KULÎGHIN: Doctorul bea într-una. Parc-o face înadins! E beat turtă! (Se ridică.) Mi se pare că vine încoace. Ai auzit? Da... da, vine aci. (Rlde.) Vezi ce face... Mă ascund. (Se duce şi se ascunde în colţ după dulap.) Ce bandit!
OLGA: De doi ani n-a mai băut. Şi acuma, uite-aşa ne-tam-nesam s-a îmbătat! (Se retrage cu Nataşa în fundul odăii.)
(Cebutikin intră, trece prin odaie fără să se clatine, ca un om treaz, se opreşte, se uită jur~imprejur, apoi se duce la lavabou si începe să se spele ve miini.)}
CEBUTIKIN (mohorît): Dracu să-i ia pe toţi!... Da... toţi cred că sînt doctor, că ştiu să lecuiesc tot felul de boli. Eu însă nu ştiu nimic, am uitat tot. Nu-mi amintesc nimic, nimic... (Olga şi Nataşa ies fără să fie văzute de Cebutîkin.) Să-i ia dracu pe toţi... Miercurea trecută m-au chemat în Zasîpi, la o femeie bolnavă, s-o lecuiesc! Dar femeia a murit... Şi eu sînt vinovat! Da, da... Acum douăzeci şi cinci de ani mai ştiam ceva! Acum însă, am uitat tot! Poate că nici nu mai sînt om, poate mă prefac numai. Mă prefac că am braţe, cap, picioare! Poate că nici nu mai sînt şi mi se pare numai că umblu... mănînc, dorm. (Plînge.) O, ce bine ar fi să nu mai exist 1 (Nu mai plînge; mohorît.) Dracu să mai ştie...Acum treizile vorbeau la club... ziceau: Shakespeare... Voltaire... N-am citit nimic... nimic! Dar m-am pre-
168
făcut că ştiu de toate... şi alţii făceau la fel. Josnicie! Dobitociei Mi-am adus aminte de femeia aceea pe care em lăsat-o să moară miercurea trecută! Mi-am adus aminte de toate... Simţeam o greutate pe suflet! Mi-era silă de mine... M-am dus şi m-am îmbătat...
(Intră Irina cu Verşinin şi Tuzenbah. Tuzenbah este îmbrăcat în haine civile, noi, elegante.)
IRINA: Să rămînem aici... N-o să intre nimeni.
VERŞININ: Dacă nu erau soldaţii, ardea tot oraşul. Buni băieţi! (îşi freacă mîinile de plăcere.) Buni băieţi! Suflete de aur!...
KULlGHIN (se apropie de ei): Cît e ceasul, domnilor?
TUZENBAH: Trei trecute. începe să se lumineze!
IRINA: S-au adunat cu toţii în sala cea mare şi nimeni nu pleacă. E şi Solionîi al vostru cu ei!... (Către Cebutîkin.} Doctore! Mai bine te-ai duce să te culci!
CEBUTÎKIN: Nu-i nimic... Vă mulţumesc... (îşi piaptănă barba.)
KULÎGHIN (rîde): S-a ciupit bine Ivan Romanîci. (îl bate pe umăr.) Bravo!... In vino veritas... spuneau anticii.
TUZENBAH: Toată lumea mă roagă să dau un concert în folosul sinistraţilor.
IRINA: Da! Dar cu cine?
TUZENBAH: S-ar putea aranja! Măria Sergheevna, după părerea mea, cîntă minunat la pian!
KULÎGHIN: Da... cîntă într-adevăr foarte bine!
IRINA: A mai uitat... n-a mai cîntat de trei sau patru ani!
TUZENBAH: Aici, în oraş, absolut nimeni nu înţelege muzica. Nimeni. Eu însă mă pricep şi vă încredinţez că Măria Sergheevna cîntă admirabil! Aş zice cu talent chiar!
KULÎGHIN: Să ştii că ai dreptate, baroane! O iubesc mult pe Masa. E foarte drăguţă!
TUZENBAH: Ce greu trebuie să fie să ai un dar atît de minunat şi să nu te înţeleagă nimeni! Nimeni...
KULÎGHIN (oftează): Ehei!... da... Credeţi însă că se cade ca Masa să cînte la concert? (Pauză.) Eu nu prea mă pricep. Poate că da... Ştiţi, domnilor, directorul nostru e un om bun, chiar foarte bun şi deştept, dar are concepţii cam ciudate... Bineînţeles că asta n-ar fi treaba lui, dar
169
dacă vreţi, pot să-i vorbesc... (Cebutîkin ia ceasul de porţelan şi-l priveşte cu încordare.)
VERŞININ: Uitaţi-vă în ce hal de murdărie sînt! Asta s-a întîmplat acolo, la stingerea focului. (Pauză.) Ieri am auzit în treacăt că e vorba să ne mutăm undeva departe, cu brigada... Unii spun în Polonia... alţii la Cita.
TUZENBAH: Aşa-i... şi eu am auzit! în cazul ăsta o să rămînă oraşul pustiu...
IRINA: Şi noi o să plecăm...
CEBUTÎKIN (scapă din mină ceasul, care se sparge în bucăţi): Praf s-a făcut!...
(Tăcere. Toată lumea e necăjită 'şi jenată.)
KULÎGHIN (adunînd cioburile de pe jos): Ivan Romanici, Ivan Romanici! Să spargi un lucru atît de scump! O să-ţi punem notă rea la purtare!
IRINA: Era ceasuj mamei!
CEBUTÎKIN: Se prea poate... al mamei... într-adevăr! Cine ştie! Poate că nici nu l-am spart. Vi se pare numai că e spart, poate ni se pare numai că trăim, dar, de fapt, nici nu existăm. Nimeni nu ştie nimic! Nici eu, nici ceilalţi! (îndreptiniu-se spre uşă.) Ce vă uitaţi aşa? Habar n-aveţi de nimic! Uite, Nataşa, de pildă... are o aventură cu Pro-topopov... Dar voi nu ştiţi nimic, staţi aici, nu vedeţi şi nu auziţi nimic, dar Nataşa are o aventură cu Protopopov. (Cîntă.) Ehei!... O s-o înghiţiţi voi şi p-asta! (Pleacă.)
VERŞININ: Mda! (Rîde.) Ce curioase sînt toate astea... (Pauză.) Cînd a izbucnit focul, am dat repede fuga acasă. Cînd să mă apropii, ce văd? Casa neatinsă, nici o primejdie, dar fetiţele stăteau în prag, dezbrăcate, părăsite de mama lor. împrejur, lumea se agita, caii goneau; cîinii lătrau. Micuţele de ele, înspăimîntate, buimăcite, aveau priviri atît de rugătoare... Mi s-a strîns inima cînd le-am văzut chipurile. Doamne, Dumnezeule, m-am gîndit, cîtă suferinţă le-o mai fi hărăzită şi lor în viaţă! Le-am luat cu mine şi am dat fuga cu ele încoace. Dar mă gîndeam mereu la suferinţele care le aşteaptă... (Se aud clopotele de alarmă; pauză.) Cînd sosesc aci, dau de nevastă-mea, supărată foc, care mai face şi scandal... (Intră Masa cu perna şi se aşază pe canapea.) Cînd mi-am văzut fetiţele în prag, dezbrăcate, in strada înroşită de văpaia focului, cu vuietul şi larma dim-
170
prejur, m-am gîndit la vremurile de demult. Odinioară, se întîmpla la fel, atunci cînd năvăleau pe neaşteptate vrăjmaşii, prădînd şi pîrjolind... şi totuşi ce mare deosebire între ce a fost şi ce este acum. Sînt încredinţat că peste două-trei sute de ani lumea va privi spre vremurile noastre cu groază, cu batjocură. Viaţa noastră de azi li se va părea greoaie, apăsătoare şi stranie... Ce viaţă frumoasă va fi atunci! (Rîde.) Iertaţi-mă, am început iar să filozofez! îmi daţi voie să continui, dragii mei? Azi am o poftă grozavă să fac pe filozoful. Mă simt inspirat. (Pauză.) Aici, parcă a adormit toată lumea. Şi cum vă spuneam, ce viaţă frumoasă va fi atunci! închipuiţi-vă numai... Acum sînteţi numai trei în tot oraşul. Dar în generaţiile viitoare, numărul celor de-o seamă cu voi va fi mai mare, din ce în ce mai mare. Şi va veni vremea cînd totul se va schimba şi se va trăi după cum gîndiţi voi. Dar şi voi veţi îmbătrîni. Se va naşte o lume nouă, mai bună, din ce în ce mai bună... (Rîde.) Nu ştiu ce am azi... am o poftă sălbatică de viaţă, rea este pentru orice vîrstă. Avîntul ei ( (Rîde.)
MASA: Tram... tam... tam...
VERŞININ: Tam... tam...
MASA: Tra... ra... ra...
VERŞININ: Tra... ta... ta.
FEDOTIK (intră, ţopăind): mi-a rămas nimic!
(Cîntă.) „Iubi-binefăcător..."
. (Rîde.) Mi-a ars totul.
Totul! Nu
(Rid cu toţii.)
IRINA: Lasă glumele astea. Ţi-a ars tot?
FEDOTIK (rîzînd): Nu mi-a rămas un fir. Nimic. A ars şi chitara şi aparatul fotografic. Au ars şi scrisorile... Voiam să-ţi dăruiesc un carnet... şi el a ars. (Intră Solionîi.)
IRINA: Nu, nu se poate să intri aci. Te rog pleacă, Vasili Vasilici.
SOLIONÎI: Dar cum, baronul poate sta şi eu nu?
VERŞININ: Are dreptate, trebuie să plecăm şi noi. Ce-o mai fi cu incendiul?
SOLIONÎI: Se spune că s-a mai potolit. Ce ciudat! De ce baronul o fi avînd voie să stea şi eu nu? (Scoate sticluţa cu parfum din buzunar şi se parfumează.)
171
VERŞININ (antă iar): Tram... tam... tam...
MASA: Tam... tam...
VERŞININ (rlzlnd către Solionli): Haideţi în sala mare!
SOLIONÎI: Prea bine. O vom însemna şi pe asta. „Toate acestea mai îndelung le-aş tălmăci, dacă de gîşte teamă nu mi-ar fi..." (Privindu-l pe Tuzenbah.) Pui... pui... pui... (Iese cu Verşinin şi Fedotik.)
IRINA: Solonîi ăsta a umplut odaia de fum! (Nedumerită.) Nu cumva a adormit baronul? Nikolai Lvovici! Tre-zeşte-te!
TUZENBAH (buimac): Vai, ce obosit eram... fabrica de cărămizi... Să nu credeţi că visez... tot ce spun e adevărat... Plec în curînd la fabrica de cărămizi, încep să muncesc. A mai fost vorba despre asta. (Către Irina, cu dragoste.) Eşti atît de palidă! Eşti fermecătoare, minunată... Am impresia că risipeşti toată bezna dimprejur cu paloarea dumitale, ca o lumină... Eşti tristă... nu te împaci cu viaţa... De ce nu vii cu mine? Vino, vin« să muncim împreună!
MASA: Te rog să pleci de aici, Nikolai Lvovici!^
TUZENBAH (rîzînd): Erai aci? Nu te vedeam, (li sărută Irinei mina.) La revedere, plec!... Acum, cînd te privesc, mi-aduc aminte cum ?erai de ziua dumitale... E mult deatunci, erai veselă, plină de avînt şi vorbeai cu înflăcărare despre bucuria de a munci... Pe-atunci mai puteam întrezări o viaţă fericită. Dar astăzi? (îi sărută mina.) Ai lacrimi în ochi... culcă-te... se luminează... E aproape ziuă... Dacă mi-ar fi îngăduit să-mi dau viaţa pentru dumneata!
MASA: Pleacă, Nikolai Lvovici! Te rog...
TUZENBAH: Plec... (Pleacă.)
MASA (culclndu-se): Feodor, dormi?
KULÎGHIN: Cum?
MASA: Ai face bine să te duci acasă.
KULÎGHIN: Draga mea Masa! Scumpa mea Masa!
IRINA: Las-o să se odihnească, Fedia. E obosită.
KULÎGHIN: Plec numaidecît... soţia mea scumpă şi dragă... te iubesc, tu eşti singura mea dragoste...
MASA (supărată): Amo, amas, amat, amamus, amatis, amant...
KULÎGHIN (rlde): Eşti într-adevăr extraordinară! De şapte ani sînt căsătorit cu tine şi am impresia că ieri ne-am
172
cununat! Pe cuvîntul meu, eşti o femeie excepţională. Ce mulţumit sînt! Ce mulţumit sînt!
MAŞA: Ce plictisită sînt! Ce plictisită sînt! (Se ridică pe jumătate şi vorbeşte, aşezată pe canapea.) Uite, mă rog, e ceva ce nu-mi iese din cap... E revoltător. îmi stă ca un cui în minte şi nu pot să tac. Vorbesc de Andrei. A ipotecat casa la bancă şi nevastă-sa a luat toţi banii... Casa nu e numai a lui, e şi a noastră. Asta trebuie s-o ştie, dacă e un om cinstit.
KULÎGHIN: Dar cum îţi vine să vorbeşti aşa, Masa? Ce-aî tu nevoie de toate socotelile astea? Bietul Andriuşa e îndatorat pînă-n gît!... Lasă-l în plata Domnului!
MAŞA: Oricum, să ştiţi că e revoltător! (Se culcă iar.)
KULÎGHIN: Slavă Domnului, nu sîntem săraci. Eu muncesc la liceu şi mai dau şi meditaţii. Sînt om cinstit, fără pretenţii... Omnia mea mecum porto1, cum s-ar spune.
MAŞA: N-am nevoie de nimic, dar mă revoltă nedreptatea! (Pauză.) Du-te, Feodor.
KULÎGHIN (o sărută): Odihneşte-te puţin, eşti obosită. Eu stau dincolo şi te aştept. Dormi! (Se îndreaptă spre uşă.) Sînt foarte mulţumit, sînt atît de mulţumit! (Pleacă.)
IRINA: E adevărat! Andrei al nostru s-a făcut atît de meschin! Cum a decăzut şi a îmbătrînit alături de femeia asta! Altădată se pregătea să devină profesor universitar, şi ieri se lăuda că a intrat, în sfîrşit, în consiliul zemstvei. El, un membru oarecare... şi Protopopov, preşedinte... Tot oraşul cîrteşte, îşi bate joc, numai el nu vede, nu ştie nimic... Ia uite cum au dat fuga cu toţii să ajute la stingerea focului. Numai el stă închis în camera lui, ca şi cum nimic nu s-ar întîmpla. Atîta ştie şi el... să cînte la vioară. (Nervoasă.) E îngrozitor, îngrozitor! (Izbucneşte în pllns.) Nu mai pot! Nu mai pot! Nu mai pot îndura! Nu mai pot! (Intră Olga. Orînduieşte luciurile pe măsuţa ei.)
IRINA (plînge cu hohote): Goniţi-mă de aici! Daţi-mă afară! Nu mai pot!
OLGA (speriată): Ce e cu tine, draga mea, ce s-a întîm-plat?
IRINA (hohotind): Unde? Unde s-a dus totul? Cum de s-a spulberat? Doamne, Dumnezeule! Am uitat tot, toţi
1 Port cu mine tot ce e al meu. (Lat.)
173
Totul s-a învălmăşit în mintea mea... nu mai ştiu cum se spune fereastră în italieneşte, sau tavan... In fiecare zi uit cîte ceva... şi viaţa trece, vremea nu se mai întoarce. N-o să mai plecăm niciodată la Moscova, niciodată! Acum îmi dau seama că n-o să mai plecăm!... OLGA: O, draga mea, draga mea.
IRINA/(încearcă să se stăplnească): Ce nenorocită sînt! Nu pot sa muncesc, n-o să mai muncesc. Ajunge, ajunge! Am fost telegrafistă, acum sînt la zemstvă... urăsc şi dispreţuiesc tot ce mi se dă să lucrez... Am douăzeci şi patru de ani. Muncesc de mult. Parcă mi s-a uscat mintea, am slăbit, m-am sluţit, am îmbătrînit, şi nici o mulţumire sufletească. Vremea trece. Am impresia că mă scufund, că mă depărtez de viaţa adevărată, frumoasă. Mi se pare că mă prăvălesc în beznă, în prăpastie. Deznădejdea mă sugrumă. Cumde mai trăiesc? Cum de nu m-am sinucis pînă acum? Nici eu nu ştiu... &
OLGA: Nw mai plînge, fetiţa mea, nu mai plînge!... Mi se rupe inima!
IRINA: Nu, nu. N-o să mai plîng! Destul... Uite că nu mai plîng! Ajunge, ajunge!
OLGA: Scumpa mea, îţi vorbesc acum ca un bun prieten, ca o soră! Ascultă-mă, urmează-mi sfatul! Mărită-te cu baronul! (Irina plînge încet.) Ştiu că îl preţuieşti, că-l stimezi... E adevărat că nu-i frumos, dar e atît de cumsecade, de curat la suflet!... Şi apoi nu se căsătoreşte omul numai din dragoste, ci şi ca să îndeplinească o anumită îndatorire. Aşa gîndesc eu şi sînt încredinţată că aş putea să mă mărit fără să iubesc! Aş primi orice cerere în căsătorie, dacă omul ar fi cumsecade 1... Chiar dacă ar fi bătrîn...
IRINA: km aşteptat într-una şi am nădăjduit că ne vom muta la Moscova, că voi găsi acolo un om adevărat, un om al visurilor mele, al dorinţelor mele... Dar iată că totul e în zadar... In zadar... I
OLGA (îmbrăţişînd-o): Surioara mea dragă, scumpa mea surioară. Te înţeleg! Gînd şi-a dat demisia baronul Nikolai Lvovici şi a apărut în haine civile, mi s-a părut atît de urî-ţel, încît m-au podidit lacrimile... M-a întrebat: „De ce plîngi?" Ce era să-i spun? Şi totuşi, dacă Dumnezeu îl va ajuta şi te va lua de soţie, voi fi fericită, căci asta e altceva, cu totul altceva!
174
(Intră Nataşa cu o luminare in mină. Trece prin odaie, de la dreapta spre stingă, fără să spună un cuvint.J
MASA (Se aşazâ pe canapeaua pe care era culcată): Asta umblă de parcă ea ar fi dat foc oraşului!
OLGA: Eşti proastă, Masa. Iartă-mă, te rog, dar tu eşti cea mai proastă din familia noastră.
(Pauză.)
MASA: Dragele mele, surorile mele, vreau să mă spovedesc vouă! Mi-e sufletul încătuşat! Vouă mă voi spovedi! Şi nimănui după aceea niciodată! Uite că încep... (încet.) E taina mea cea mai adîncă, voi însă trebuie s-o aflaţi... Nu mai pot să tac... (Pauză.) Iubesc... iubesc... îl iubesc... ]-aţi văzut adineauri!... Ei bine, ce să mai spun... într-un cuvînt, îl iubesc pe Verşinin!
OLGA (trece după paravanul care se află în faţa patului ei): Lasă asta, Masa, eu tot nu te aud.
MASA: Ce vrei să fac? (îşi ia capul în mîini.) La început, mi s-a părut un om ciudat! Apoi mi s-a făcut milă de el... şi pînă la urmă am început să-l iubesc! îl iubesc aşa cum este... cu vocea, cu cuvintele lui... cu nenorocirile, cu cele două fetiţe...
OLGA (vorbeşte de după paravan): Să ştii că nu aud nimic! Poţi spune orice prostie, că tot nu aud!
MAŞA: Tu eşti proastă, Olia! Iubesc... pesemne că aşa mi-a fost scris, că asta mi-e ursita... Şi el mă iubeşte... Mă tem grozav... Da! Nu e bine? (O trage de mină pe Irina către ea.) O, drăguţa mea! Cum o să ne trăim viaţa asta? Ce-o să ni se mai întîmple? Cînd le citeşti în cărţi, toate ţi separ învechite, de parcă le-ai fi ştiut de mult, dar cînd iubeşti tu însuţi, îţi dai seama că nimeni nu ştie nimic! Că fiecare trebuie să hotărască singur pentru el... Dragele mele, scumpele mele surioare... Acum v-am spus tot... acum o să tac... Voi grăi numai ca nebunul lui Gogol: Tăcere, tăcere!...
(Intră Andrei şi după el Feraponl.)
ANDREI (supărat): Ce tot vrei? Nu mai înţeleg nimic!
FERAPONT (din uşă, nerăbdător): Eu, Andrei Sergheevici, v-am spus cel puţin de zece ori pînă acum...
ANDREI: în primul rînd, nu sînt Andrei Sergheevici pentru tine, ci înălţimea voastră,
175
■
PERAPONT: Vă roagă pompierii, înălţimea voastră, să le daţi voie să treacă prin parc spre rîu, că pînă acum au tot ocolit şi le vine foarte greu.
ANDREI: Bine! Spune-le să treacă. (Ferapont pleacă.) M-au plictisit. Unde e Olga? (Olga iese de după paravan.) Te-aş ruga să-mi dai cheia ta de la dulap. Pe a mea am pierdut-o... Aveai o cheiţă mică...
(Olga li întinde cheia, fără un cuvînt; Irina se duce după paravanul din faţa patului ei. Pauză.)
ANDREI: Ce foc mare! Bine că s-a mai potolit. Să-i ia dracu pe toţi! M-a scos din sărite acest Ferapont!... I-am spus o prostie... înălţimea voastră... (Pauză.) De ce nu spui nimic, Olia? (Pauză.) Cred că ar fi timpul să laşi la o parte prostiile şi să nu te mai superi pentru toate fleacurile... Acum, că sîntem cu toţii aci, şi Masa, şi tu, şi Irina, ar fi bine să ne lămurim o dată pentru totdeauna. Ce aveţi împotriva mea? Ce aveţi?
OLGA: Lasă, Andriuşa! E şi mîine zi. (Tulburată.) Ce noapte zbuciumată!
ANDREI: (intimidat): Nu te supăra. Eu întreb foarte liniştit: ce aveţi împotriva mea? Spuneţi-mi pe faţă!
(Se aule din culise vocea lui Verşinin: Tram, tam, tam.)
MASA (se ridică şi anta tare): Tra, ta, ta. (Către Olga.) La revedere, Olia, Dumnezeu să te păzească! (Se duce după paravan şi o sărută pe Irina.) Somn uşor... La revedere, Andrei! Te rog, du-te... Fetele sînt prea obosite... Mîine o să lămuriţi totul... (Pleacă.)
OLGA: Da, Andriuşa, ar fi bine să amînăm pe mîine... (Se duce după paravanul ei.) Trebuie să ne culcăm! /ANDREI: Am să spun ce am de spus şi după aceea plec. Uite! Mai întîi aveţi ceva împotriva Nataşei, nevastă-mea. Mi-am dat seama de asta din prima zi a căsniciei mele. Trebuie să vă spun însă că Nataşa este o fată minunată, cinstită, dreaptă şimărinimoasă. Asta e părerea mea. O iubesc şi o stimez! Aţi înţeles? Şi cerca şi ceilalţi să facă la fel. încă o dată vă spun, e dreaptă, cinstită şi mărinimoasă. Toate nemulţumirile voastre, iertaţi-mă, nu sînt decît mofturi... (Pauză.) Apoi mi se pare că sînteţi supărate pe mine pentru că nu am devenit profesor, pentru că nu mă ocup cu ştiinţa. Vedeţi
170
însă că am slujbă la zemstvă, am intrat în consiliul de conducere. Cred că ceea ce fac acum e tot atît de bun şi sfînt ca şi cînd aş fi slujit ştiinţa. Sînt membru în consiliul zemst-veişi dacă vreţisă ştiţi, sînt chiar mîndru de asta... (Pauză.) In sfîrşit, mai am ceva de spus!... Am ipotecat casa fără să vă cer consimţămîntul... Recunosc că sînt vinovat şi vă cer iertare. Am fost forţatdedatorii... Treizeci şi cinci de mii... Nu mai joc cărţi, m-am lăsat de mult... Tot ce pot să spun ca să mă justific e că voi aveţi pensia tatii, în timp ce eu n-am avut nimic... nici un venit, ca să zic aşa...
[(Pauză.)
KULÎGHIN (din uşă): Masa e aci? (îngrijorat.) Dar unde e? Ciudat... (Pleacă.)
ANDREI: Nimeni nu vrea să mă asculte! Nataşa e o fată minunată, cinstită. (Se plimbă tăcut pe scenă, apoi se opreşte.) Cînd m-am însurat, mă gîndeam că o să fim fericiţi... cu toţii! Doamne, Dumnezeule! (Izbucneşte în plîns.) Surorile mele dragi, scumpele mele, să nu mă credeţi, să nu credeţi un cuvînt din tot ce v-am spus... Să nu mă credeţi... (Pleacă.)
KULÎGHIN (apare In uşă neliniştit): Unde e Masa? Nu-i aci? Ce ciudat! (Pleacă.)
(Se aud clopotele pompierilor. Scena e pustie.)
IRINA (de după paravan): Olia! Cine bate în podea?
OLGA: Doctorul, Ivan Romanici. E beat.
IRINA: Ce noapte zbuciumată! (Pauză.) Olia! (Scoate capul de după paravan.) Ai auzit? E vorba să plece brigada de aci... o mută undeva, departe...
OLGA: Zvonuri...
IRINA: Vom rămîne singure, singure de tot... Olia!
OLGA: Ei şi?
V IRINA: Scumpa, draga mea! Tu ştii cît îl preţuiesc, cît îl stimez pe baron. E un om cumsecadş. Mă voi mărita cu el, sînt hotărîtă să fac orice, numai să plecăm la Moscova! Te rog din suflet, să plecăm! Nu e nimic pe lume mai frumos ca Moscova! Să plecăm, Olia, să plecăm!
Cortina
12
ACTUL AL PATRULEA
Parcul cu copaci bătrîni ai casei Prozorov. In fundul aleii lungi de brazi se zăreşte rîul. Pe celălalt mal e pădurea. In dreapta e terasa casei. Pe terasă e pusă masa,, pahare, sticle, s-a băut şampanie. E la amiază. Dinspre stradă spre rîu trece din cînd în cînd, traversînd parcul^ cîte cineva, în grabă. Apoi mai trec şi vreo cinci soldaţi. In tot timpul actului, Gebutikin e foarte bine dispus. Stă în parc în fotoliu şi aşteaptă să fie chemat. E cu chipiu şi baston. Pe terasă stau Tuzenbah, Irina şi Kulî-ghin, care e cu mustaţa rasă şi poartă decoraţia atîrnată de gît. Fedotik şi Rode coboară de pe terasă în parc, petrecuţi de ceilalţi. Amîndoi sînt în ţinute de campanie.
TUZSNBAH (se sărută cu Fedotik): Ditgul meu, em trăit ca doi prieteni bunii (Se sărută cu Rode.) încă o dată... adio, dragul meu!
IRINA: La revedere!
FEDOTIK: Adio! Nu la revedere, căci n-o să ne mai vedem niciodată!
KULÎGHIN: Cine ştie? (îşi şterge ochii şi surîde.) Ia te uită! M-au podidit lacrimile!
IRINA: Poate că ne mai întîlnim vreodată!
FEDOTIK: Da. Peste zece-cincisprezece sni! Atunci însă abia ne vom recunoaşte şi ne vom saluta cu răceală! (Ia un instantaneu.) Staţi!... E pentru ultima cară!
RODE (îl îmbrăţişează pe Tuzenbah): N-o să ne mai vedem. (Sărută mîna Irinei.) Vă mulţumesc din suflet pentru tot, pentru tot!
FEDOTIK (înciudat): Stai puţin!...
178
TUZENBAH: Cu voia lui Dumnezeu, ne vom mai întîlni... Să ne scrieţi... neapărat...
RODE (aruneînd o privire prin parc): Adio, copaci! (Strigă.) Hop! Hop! (Pauză.) Adio, frumos ecou!
KULÎGHIN: Ei, cine ştie, poate că vă veţi însura acolo, în Polonia... Nevestele voastre poloneze vă vor îmbrăţişa, spunîndu-vă: Kochanie1*. (Rîde.)
FEDOTIK (se uită la ceas): Nu mai avem nici o oră! Din toată bateria, numai Soîionîi pleacă cu şlepul. Noi o pornim cu coloana. Azi vor pleca trei baterii cu cîte un divizion, mîine alte trei. Peste oraşul ăsta se vor aşterne apoi liniştea şi tăcerea...
TUZENBAH: Şi o plictiseală fără margini.
RODE: Unde e Măria Sergheevna?
KULÎGHIN: Masa e în parc.
FEDOTIK: Trebuie să ne luăm rămas bun şi de la dînsa.
RODE: Adio, trebuie să plec, altfel simt că mă apucă plinsul! (îi îmbrăţişează în grabă pe Tuzenbah şi pe Kulî-ghin şi sărută mîna Irinei.) Ce bine am trăit aci!
FEDOTIK (către Kulîghin): Iată o amintire... un carneţel cu creionaş... Hai s-o luăm spre rîu... (Pleacă amîndoi şi se întorc de cîteva ori, ca să mai privească casa.)
RODE (strigă): Hop! Hop!
KULÎGHIN (strigă): Adio!
(Se vede cum se Intllnesc în fundul scenei cu Masa, îşi iau rămas bun şi pleacă împreună cu ea.)
IRINA: Au plecat!... (Se aşază pe ultima treaptă a terasei.)
GEBUTÎKIN: Au uitat să-şi ia rămas bun de la minei
IRINA: Dar dumneata ce-ai păzit?
CEBUTÎKIN: Drept să-ţi spun, am uitat şi eu! îi voi întîlni în curînd, de altfel, pentru că mîine plec... Da! Mai am o zi de stat aici! Peste un an ies la pensie. Mă întorc aci ca să-mi petrec restul zilelor alături de voi. Nu mi-a mai rămas decît un anişor pînă la pensie... (Pune ziarul în buzunar şi scoate un altul.) O să vin aci, pe lîngă voi o să-mi schimb cu totul viaţa... O să devin atît de liniştit, atît de cuminte şi potolit!...
1 Iubitule. (Polon.)
.12*
179
IRINA: Ai dreptate! Să ştii că ar trebui să-ţi schimbi felul de viaţă! Da, da, ar trebui să încerci.
CEBUTlKIN: Da. Asta o simt şi eu. (Fredonează încet.) Tarara-bumbia... tarara-bumbia...
KULIGHIN: Eşti incorigibil, Ivan Romanici, incorigibil!
CEBUTÎKIN: Ce-ar fi să te mai ocupi de mine? Poate că m-aş îndrepta...
IRINA: Feodor şi-a ras mustăţile! Nu pot să-l văd!
KULÎGHIN: De ce?
CEBUTÎKIN: Ţi-aş spune eu cu ce semeni, dar nu pot!
KULÎGHIN: Ce să-i faci? Asta-i un modus vivendi. Directorul n-are mustaţă... Cînd m-au făcut inspector... mi-am ras-o şi eu! Nu place nimănui, dar nu-mi pasă! Cu sau fără mustaţă, sînt tot atît de mulţumit!... (Se asază.J
(în fundul parcului apare Andrei, împingînd căruciorul copilului.)
IRINA: Dragul meu Ivan Romanici, sînt foarte îngrijorată! Dumneata ai fost aseară pe bulevard; spune-mi, te rog, ce s-a întîmplat acolo?
CEBUTÎKIN: Ce s-a întîmplat? Nimic! Fleacuri! (Citeşte ziarul.) Parcă nu-i totuna?
KULÎGHIN: Se zice că s-a întîlnit Solionîi cu baronul pe bulevard, în faţa teatrului...
TUZENBAH: încetează! Ce rost are... (Dă apoi, plictisit, din mină şi intră în casă.)
KULÎGHIN: S-au întîlnit în faţa teatrului... Solionîi s-a %legat de baron. Baronului i-a sărit ţandăra şi î-a insultat...
CEBUTÎKIN: Habar n-em de nimic... Fleacuri!
KULÎGHIN: Se zice că Solionîi o iubeşte pe Irina... din pricina asta îl urăşte pe baron... E foarte uşor de înţeles... Irina e o fată frumoasă! Seamănă niţel cu Masa... e tot atît de visătoare... Dar tu, Irina, ai o fire mai blîndă... De altfel, şi Masa are un caracter bun. O iubesc nespus de mult pe Masa.
(Din fundul parcului se aude: Oho... hop, hop!)
IRINA (tresare): Nu ştiu de ce mă sperie totul azi? (Pauză.) Totulepregătit... dupămasătrimitlucrurile...Mîine mă cunun cu baronul şi plecăm îndată la fabrica de cără-
180
i
mizi... Poimîine începe şcoala... încep şi eu o viaţă nouă! De mi-ar ajuta Dumnezeu! La examenul de profesorat eram atît de emoţionată, atît de fericită! îmi venea să plîng de bucurie... (Pauză.) Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul şi căruţa... după lucruri...
KULÎGHIN: Prea bine, prea bine! Numai că mi se pare totul cam neserios... Prea multă filozofie şi prea puţină seriozitate... Totuşi îţi doresc noroc... din tot sufletul!
CEBUTÎKIN (mişcat): Drăguţa mea, draga mea, buna mea... inimioara mea de aur... Aţi luat-o mult prea înainte... nu vă mai pot ajunge. Am rămas în urmă... precum pasărea zburătoare, care îmbătrînind, nu mai poate zbura. Avîntaţi-vă, puişorii mei, tot mai sus, în văzduhuri... cu Dumnezeu! (Pauză.) Degeaba ţi-ai ras mustaţa, Feodor Ilici!
KULÎGHIN: Dă-o încolo de mustaţă! (Oftează.) Azi se duc militarii noştri! Viaţa o să reintre în vechile făgaşuri... Orice s-ar spune, Masa e o femeie bună şi cinstită! O iubesc mult şi-i sînt recunoscător pentru soarta mea... Vezi, oamenii au ursite atît de deosebite! Bunăoară... e aici, la accize, un funcţionar... se numeşte Kozîriov... a fost coleg cu mine în clasa a cincea. L-au dat afară, pentru că nu putea pricepe ut consecutivum. Acum o duce foarte prost. E sărac, bolnav. Cînd îl întîlnesc îi spun: „Bună ziua, ut consecutivum!"... „Da, îmi răspunde, chiar aşa-i... consecutivum..." şi tuşeşte. Eu însă am avut întotdeauna noroc. Sînt fericit, am fost decorat cu Odinul Stanislav gradul II şi am ajuns dascăl. învăţ pe alţii acum acest ut consecutivum... Fireşte... Sînt un om deştept, mai deştept decît mulţi alţii... dar fericirea nu stă în asta...
(în casă cin ta cineva la pian „Rugăciunea unei fecioare".)
IRINA: Mîine seară n-o să mai aud „Rugăciunea unei fecioare". N-o să-l mai vad pe acest Protopopov!... (Pauză.) A venit şi azi! Stă acolo în salon...
KULÎGHIN: N-a venit încă directoarea?
IRINA: Nu. Au trimis s-o cheme. Nici nu vă puteţi închipui ce greu e pentru mine să stau aci fără Olia... Acum locuieşte la liceu... unde e directoare... Toată ziua are treabă şi eu sînt singură, mi-e urît, n-am ce face, nu pot să sufăr odaia în care stau... Şi m-am gîndit aşa: dacă nu mi-e dat
181
să mă duc la Moscova, aşa să fie. Pesemne că asta mi-e soarta. N-ai ce face împotriva ei! Totul e în mîna lui Dumnezeu... Ăsta-i adevărul. Nikolai Lvovici m-a cerut în căsătorie. M-am gîndit bine şi pînă la urmă m-am hotărît... E un om bun, chiar uimitor de bun... Şi, deodată, parcă mi-au crescut aripi, veselia mi-a înviorat sufletul, m-am simţit uşurată şi dorul de muncă m-a cuprins din nou... Iată însă că aseară s-a întîmplat ceva... mă pîndeşte ceva tainic şi de neînţeles...
CEBUTÎKIN: Fleacuri!... Prostii!...
NATAŞA (strigă din fereastră): Directoarea!
KULÎGHIN: A venit directoarea! Să mergem! (Intră împreună cu Irina în casă.)
CEBUTÎKIN (citeşte ziarul şi fredonează încet): Tarara-bumbia... tarara-bumbia.
(Se apropie Masa. Prin fund trece din nou Andrei cu căruciorul.)
MASA: Stă aici şi puţin îi pasă!
GEBUTÎKIN: Dar ce s-a întîmplat?
MASA (se aşazâ): Nimic! (Pauză.) Ai iubit-o mult pe mama?
CEBUTÎKIN: Nespus de mult!
MASA: Dar ea te-a iubit?
CEBUTÎKIN (după o pauză): Asta nu mai ţin minte!
MASA: „Al meu" e aici?... Aşa zicea pe vremuri bucătăreasa noastră, Marfa, cînd vorbea de vardistul ei!... „Al meu" e aici?
CEBUTÎKIN: Nu... încă nu!
MAŞa/e firesc să devii grosolan şi răutăcios cînd ţi se măsoară tu atîta zgîrcenie clipele de fericire, cînd le cîştigi ^u atîta greutate... şi mai cu seamă cînd le pierzi aşa cum le pierd eu acum!... (Arată spre piept.) Aci... uite, aci clocoteşte totul. (Se uită la Andrei, care plimbă într-una căruciorul.) Uite-l şi pe fratele nostru, pe Andrei... Cum s-au mai spulberat toate nădejdile! Atîţia oameni se străduiesc, de pildă, să înalţe un clopot, îşi irosesc truda şi paralele, ca pînă la urmă clopotul să se prăbuşească, spărgîndu-se în bucăţi... fără nici o pricină! Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu Andrei!. J
•182
ANDREI: Cînd o să se facă linişte şi în casa asta? Doamne, ce gălăgie!
CEBUTÎKIN: Foarte curînd! (Se uită la ceas.) Am un ceas, ca pe timpuri! Vesteşte orele prin bătăi. (îl întoarce; ceasul bate.) La unu, pleacă bateria întîi, a doua şi a cin-cea. (Pauză.) Eu o să plec mîine.
ANDREI: Pentru totdeauna?
CEBUTÎKIN: Nu ştiu. O să mă întorc, poate, peste un an... dar dracu ştie? Parcă nu-i totuna?
(Din depărtare se aude muzică de harpă şi vioară.)
ANDREI: Oraşul se goleşte, pustiul se va aşterne peste el. (Pauză.) Ieri s-a întîmplat ceva în faţa teatrului... toată lumea vorbeşte, numai eu n-am habar de nimic!...
CEBUTÎKIN: Nu-s decît prostii! Solionîi s-a legat de baron. Baronul şi-a ieşit din fire şi l-a repezit. Pînă la urmă, Solionîi a trebuit să-l provoace la duel. (Se uită la ceas.) Mi se pare că ar fi timpul... La ora douăsprezece şi jumătate ne întîlnim în dumbravă... uite, aceea care se zăreşte dincolo de rîu... Pif... paf... (Rîde.) Solionîi îşi închipuie că-i Lermontov... Ştii că scrie şi versuri? Dar să-ţi spun drept, asta nu mai e glumă! Are pînă acum două dueluri pe conştiinţă!
MASA: Cine?
CEBUTÎKIN: Solionîi.
MASA: Dar baronul?
CEBUTÎKIN: Qe-i cu baronul?
(Pauză.)
MASA: Totul mi se încurcă în cap... îţi spun că nu trebuie să-i laşi să se bată... Poate să-l rănească pe baron... Poate să-l ucidă.
CEBUTÎKIN: Baronul e băiat bun! Dar cu un baron mai mult sau mai puţin pe lume nu e totuna? N-au decît! Totuna e! (Din parc strigă cineva: Oho, hop, hop!) Să mai aştepte! Ăsta e Skvorţov, unul din martori! E jos, în barcă!
(Pauză.)
ANDREI: Eu unul cred că e imoral să te baţi în duel sau să iei parte la un duel, fie şi în calitate de medic.
183
CEBUTÎKIN: Ţi se pare numai!... De fapt... noi nu sîn-tem... nu există nimic pe lume!... Ni se pare numai că trăim... Dar la urma urmei, totuna e.
MASA: Toată ziua vorbesc şi iar vorbesc... (Merge.) Ca şi cum n-ar fi de ajuns clima asta, în care te poţi aştepta să ningă oricînd; trebuie să mai auzi şi toate discuţiile astea! (Se opreşte.) Nu! Nu vreau să intru în casă... nu pot!... Cînd vine Verşinin, să mă chemaţi... (Pleacă pe alee.) Păsările călătoare au început să plece... (Priveşte în sus.) Lebede sau gîşte sălbatice... dragele mele, fericitele mele! (Pleacă.)
ANDREI: 0 să rămînă casa pustie... Ofiţerii se duc, te duci şi dumneata, soră-mea se mărită... eu rămîn singur în toată casa...
CEBUTlKIN: Dar nevasta dumitale?
(Intră Ferapont cu un teanc de Mrtii în mină.)
ANDREI: Nevasta ca nevasta! N-am ce zice... E cinstită... cumsecade, să spunem, chiar bună.../Şi cu toate astea, are în ea ceva ce o reduce la nivelul animalului aceluia orb... mărunt... ţepos! In orice caz, nu e un omi Acum îţi vorbesc sincer, ca unui prieten adevărat! Eşti singurul om căruia îi pot mărturisi totul! Fireşte, o iubesc pe Nataşa... Cîteo-dată, însă, mi se pare atît de vulgară... Şi atunci îmi pierd capul... Nu mai ştiu de ce o iubesc sau, în orice caz, de ce am iubit-o...
CEBUTÎKIN (se ridică): Ei... dragul meu, mîine plec şi poate nu ne mai vedem niciodată. Iată însă sfatul meu: Pune mîna pe pălărie şi pe baston şi ia-o din loc!... Pleacă!... Du-te!... Du-te fără să întorci capul. Şi cu cît te vei duce mai departe, cu atîta va fi mai bine!
(în fundul scenei trece Solionli cu doi ofiţeri. îl zăreşte
pe Cebutîkin şi vine spre dlnsul, lăslndu-i pe ceilalţi să-şi
urmeze drumul.)
*SOLIONÎI: Doctore! E douăsprezece jumătate! E timpul să plecăm. (Dă mîna cu Andrei.)
CEBUTÎKIN: Vin numaidecît! M-aţi plictisit cu toţii! (Către Andrei.) Andriuşa, dacă întreabă cineva de mine, să spui că vin numaidecît!... (Oftează.) Of, of, of!
184
SOLIONÎI: „Nici să crîcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu doctorul.) De ce tot oftezi, moşu-lică?
CEBUTÎKIN: Hm!
SOLIONÎI: Cum o duci cu sănătatea?
CEBUTÎKIN (furios): Vezi-ţi de treabă!
SOLIONÎI: Degeaba te necăjeşti, moşulică! N-o să fac mai nimic! O să trag numai în el ca într-o potîrniche l (Scoate sticluţa de parfum şi îşi dă pe mlini.) Am golit azi toată sticluţa şi miros într-una! Miros a cadavru mîinile astea! (Pauză.) Aşa... îţi mai aduci aminte versurile? „Dar el numai furtună vrea; parc-ar fi linişte-n furtună!11
CEBUTÎKIN: Da! Fireşte! „Nici să crîcnească n-a apucat că pe el ursul s-a aşezat!" (Pleacă cu Solionîi.)
(De departe se aude strigînd: Hop! Hop! Apoi intră Andrei şi Ferapont.)
FERAPONT: Vă rog să iscăliţi hîrtiile astea. ANDREI (nervos): Lasă-mă în pace! Lasă-mă! Te rogi (Pleacă cu căruciorul.)
FERAPONT: Ăsta-i rolul hîrtiilor, să fie iscălite. (Pleacă spre fundul scenei.)
(Intră Irina cu Tuzenbah care poartă pălărie de paie. Kulighin trece prin scenă strigînd: Masa! Masa!)
TUZENBAH: Mi se pare că el e singurul om din tot oraşul care se bucură de plecarea militarilor!
IRINA: E uşor de înţeles! (Pauză.) Oraşul nostru va ră-mîne pustiu.
TUZENBAH: Draga mea! Mă întorc într-o clipă.
IRINA: Unde te duci?
TUZENBAH: Am puţină treabă în oraş... apoi... trebuie să-mi iau rămas bun de la camarazi...
IRINA: Nu-i adevărat!... Nikolai... de ce eşti atît de distrat astăzi? (Pauză.) Ce s-a întîmplat ieri în faţa teatrului?
TUZENBAH (face un gest): Mă întorc... peste o oră voi fi iar cu tine... (li sărută mîinile.) Nepreţuita mea! (Se uită lung la ea.) De cinci ani te iubesc... şi tot nu mă pot obişnui! Îmi pari din ce în ce mai frumoasă! Ce păr minunat! Ce ochi! Mîine te iau de-aci. Vom munci, vom fi bo-
185
I
:gaţi, visurile mele se vor realiza... Vei fi fericită! Un singur lucru mai lipseşte, unul singur: dragostea ta!
IRINA: Asta nu stă în puterile mele! Voi fi soţia ta, îţi voi fi credincioasă şi supusă... dar de iubit... ce pot să fac? (Izbucneşte în lacrimi.) N-am iubit niciodată! O! Visam .zi şi noapte o dragoste, o dragoste mare! Dar sufletul mi-e ca un pian preţios şi închis, a cărui cheie s-a pierdut! (Pauză.) De ce ai o privire atît de rătăcită?
TUZENBAH: N-am dormit toată noaptea. Nimic nu mă înspăimântă în viaţa asta! Şi totuşi, cheia asta pierdută îmi sfîşie inima, nu mă lasă să dorm. Spune-mi ceva! (Pauză.) Spune-mi ceva...
IRINA: Ce? Ce să-ţi spun? Ce să-ţi spun?
TUZENBAH: Spune-mi ceva!
IRINA: Ajunge! Ajunge!
(Pauză.)
"TUZENBAH: Ce fleacuri, ce nimicuri stupide pot să capete, aşa din senin, o însemnătate fără de margini în viaţa unui om! Rîzi de ele, ca de obicei, îţi dai seama ce sînt şi totuşi mergi înainte, simţind că n-ai puterea să te opreşti. Nu! Mai bine să nu vorbim despre asta! Sînt atît de vesel azi! Mi se pare că văd acum, pentru întîia oară, şi brazii, şi arţarii, şi mestecenii ăştia! Şi totul mă priveşte parcă ciudat, aşteptînd ceva! Ce copaci minunaţi! Viaţa ar trebui să fie neasemuit de frumoasă în preajma lor! (Se aude strigind: Hop! Hop!) Trebuie să mă duc! E timpul... Ia te uită la copacul ăsta uscat! Se leagănă totuşi în vînt împreună cu ceilalţi. Mi se pare că dacă voi muri, voi avea totuşi, ca şi el, partea mea de viaţă, într-un fel sau altui! Ră-mîi cu bine, scumpa mea!... (îi sărută mîinile.) Actele pe care mi le-ai dat sînt pe masa mea de scris, sub calendar.
IRINA: Vin şi eu cu tine.
TUZENBAH (îngrijorat): Nu, nu! (Pleacă repede, dar se opreşte pe alee.) Irina!
IRINA: Ce e?
TUZENBAH (neştiind ce să spună): N-am luat azi cafeaua... te rog să spui să mi-o pregătească... (Pleacă în grabă.)
186
(Irina rămîne îngindurată, apoi se duce in fundul scenei
şi se aşază in leagăn, legănîndu-se încet. Andrei intră cu •
căruciorul, urmat de Ferapont.)
FERAPONT: Andrei Sergheevici! Doar nu sînt ale mele hîrtiile, ci ale statului! Nu le-am născocit eu!
ANDREI: O!/Unde sînt zilele de odinioară! Pe atunci eram tînăr, voios, cu mintea deschisă!... Visam şi gîndeam atît de frumos! Cînd prezentul şi viitorul erau luminate de speranţe! De ce oare devenim atît de goi, de cenuşii, atît de trîndavi, nepăsători, netrebnici şi nenorociţi cînd începem să trăimf!... Iată! Oraşul ăsta are două sute de ani şi o sută de miî de locuitori... şi nu e nici unul care să nu semene cu ceilalţi! Nici în trecut şi nici în vremurile noastre nu s-a ivit printre ei vreun mare înfăptuitor, un cărturar, un pictor sau vreun om cît de puţin însemnat care să stîrnească invidia sau dorinţa fierbinte de a-i semăna \ţ Nu fac decît să bea şi să mănînce, să doarmă şi pînă la urmă... să moarăy Apoi se nasc alţii... care trăiesc la fel! Ca să nu se tîmpească de plictiseală, se distrează clevetind, îşi umplu viaţa cu jocurile de cărţi şi cu băutura, cu judecăţi fără rost. Nevestele îşi înşală bărbaţii, iar aceştia mint, prefă-cîndu-se că nu ştiu, că nu aud nimic! O educaţie grosolană otrăveşte sufletul copiilor, înăbuşind în ei orice scînteie divină. Aşa cresc, devenind nişte cadavre tee seamănă între-ele, tot atît de jalnici ca şi părinţii lor.fi (Către Ferapont, cu ciudă.) Ce vrei? I
FERAPONT: Ce să vreau? Să iscăliţi hîrtiile astea!
ANDREI: M-ai plictisit!
FERAPONT (înmînîndu-i hîrtiile): Să vedeţi,.. Portarul de la administraţia zemstvei povestea mai deunăzi că la Petersburg ar fi fost iarna un ger de două sute de grade L
ANDREI:/E înfiorător prezentul! Dar în schimb cînd mă gîndesc la viitor, ce minune! Sufletul mi se uşurează, aripile îmi cresc... în depărtări zăresc lumină, libertate... eu şi copiii mei ne vom descătuşa de trîndăvie, de cvas şi gîscă pe varză, ^e somnul de după-amiază, de toată lenea asta mîrşavă \..±
FERAPONT: Cică au îngheţat două mii de oameni! Lumea era îngrozită! Vezi, nu-mi aduc aminte dacă era la Petersburg sau la Moscova!
f^fcr 187
ANDREI (înduioşat): Dragele mele, surioarele mele ■dragi! (Cu lacrimi în ochi.) Masa, sora mea dragă...
NATAŞA (apare la fereastră): Cine face atîta gălăgie? Tu •erai, Andriuşa? O s-o trezeşti pe Sofocika! II ne fautpas faire du bruit, Sophie dort deja! Vous etes un ours!1 (Supărată.) Dacă ai poftă de vorbă, dă altcuiva căruciorul. Ferapont, ia căruţul!
FERAPONT: Am înţeles, coniţă! (Ia căruţul.)
ANDREI (intimidat): Vorbesc încet...
NATAŞA (la fereastră îşi mîngîie băieţaşul): Bobik! Rîz-gîiatule! Bobik al meu cel rău!
ANDREI (răsfoind hîrtiile): Bine... bine! O să le revăd! Iscălesc ceea ce trebuie şi apoi le duci la administraţia zemst-vei... (Pleacă în casă, citind hîrtiile. Ferapont duce căruţul în fundul parcului.)
NATAŞA (din fereastră): Bobik! Ia să spui tu cum se numeşte mămica ta! Drăguţule! Dragul meu! Dar asta cine e? Asta-i mătuşa Olia. Spune bună ziua mătuşichii!
(Intră doi cintăreţi ambulanţi, care cintă la harpă şi la vioară: un bărbat şi o femeie. Din casă ies Verşinin, Olga şi Anfisa, şi ascultă o clipă pe cintăreţi; după ei, Irina.)
OLGA: Acum trece toată lumea prin parcul nostru; trec ■oameni şi căruţe! Doiculiţă! Dă ceva cântăreţilor.
ANFISA (le da nişte gologani): Duceţi-vă cu Dumnezeu, •oameni buni! (Cîntăreţii salută şi pleacă.) Sărmanii! Nimeni nu cîntă pe drumuri de prea mult bine! (Către Irina.) Bună ziua, Irinuşka mea! (O îmbrăţişează.) Ehei, fetiţa mea! Dacă ai şti ce bine o duc acum... da, da! Stau cu Oliuşka la liceu, avem o locuinţă mare şi frumoasă. S-a îndurat Domnul Dumnezeu de bătrîneţile mele. De cînd mă ştiu, păcătoasa de mine, n-am avut trai mai bun... Casa e tare frumoasă... şi eu am o odaie numai pentru mine, cu o minunăţie de pat. Totul e-a statului. Adesea mă deştept în mijlocul nopţii şi mulţumesc Preasfîntului şi Maicii Pre-ciste. Drept să-ţi spun, nu cred să fie om mai fericit pe lume ca mine!
VERŞININ (se uită la ceas): Plecăm îndată, Olga Ser-gheevna! E timpul! (Pauză.) Vă doresc, din toată inima, tot ce e mai bun pe lume... Unde e Măria Sergheevna?
Să nu faceţi zgomot, Sophie a adormit. Eşti un urs! (Fr.)
188
IRINA: Undeva prin parc. Mă duc s-o caut.
VERŞININ: Fii, te rog, atît de drăguţă! Mă grăbesc!
ANFISA: Mă duc şi eu s-o caut. (Strigă.) Maşenka! Masat (Se duce cu Irina In fundul parcului.) A-u, a-u!
VERŞININ: Orice lucru are un sfîrşit. Acum ne despărţim. (Se uită la ceas.) Oficialităţile oraşului ne-au dat un fel de dejun. S-a băut şampanie. Primarul a ţinut o cuvîn-tare; eu mîncam, ascultam, dar eram cu sufletul aici, la dumneavoastră... (Priceşte parcul.) M-am obişnuit cu dumneavoastră.
OLGA: O să ne mai vedem vreodată?
VERŞININ: Se prea poate să nu ne mai revedem! (Pauză.) Nevastă-mea mai rămîne aci vreo două luni, împreună cu fetiţele; v-aş ruga mult, în caz de nevoie...
OLGA: Da, fireşte! Te rog să nu ai nici o grijă! (Pauză.) Mîine n-o să mai fie nici urmă de militar în oraş, se va şterge totul, nu va rămîne decît o amintire, iar noi vom începe o. viaţă nouă... (Pauză.) Totul se întîmplă independent de-voinţa noastră. Nu voiam să fiu directoare. A trebuit s-a fac şi pe asta. Acum sînt încredinţată că nu voi mai pleca la Moscova...
VERŞININ: Ei, vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcutî Vă rog să mă iertaţi dacă v-am supărat cu ceva... Şt iţi y vorbesc uneori prea mult... Vă rog să mă iertaţi şi să-mi păstraţi o bună amintire...
OLGA (îşi şterge lacrimile): De ce n-o fi venind şi Masa?
VERŞININ: Ce să vă mai spun, acum, la plecare?... Despre ce să mai filozofăm?... (Rîde.) Viaţa e grea. Multora ni se arată vitregă şi fără speranţă. Totuşi trebuie să recunoaştem că devine din ce în ce mai luminoasă şi mai uşoară şi că nu e departe vremea cînd se va lumina cu desăvîrşire. (Se uită la ceas.)JE tîrziu, tîrziu. Odinioară, omenirea se îndeletnicea cu războaiele, îşi umplea viaţa cu expediţii, năvăliri şi izbînzi. lAzi, toate acestea au rămas în trecut, lăsînd un mare gol, pe care nu ştim cum să-l umplem. Omenirea întreagă caută cu patimă... Şi fără îndoială că va găsi. Ar trebui s-o fac mai repede ! (Pauză.) Dacă ar fi cu putinţă să adaugi la dragostea de muncă şi puţină cultură, iar la cultură un dram de dragoste de muncă, atunci.^ (Se uită la ceas.) Dar e timpul să plec... OLGA: Uite-O, vine!
189
(Intră Masa.)
VBRŞININ: Am venit să-mi iau rămas bun... (Olgase retrage mai departe, ca să nu-i stingherească.)
MASA (se uită drept în ochii lui Verşinin): Adio! (Sesărută prelung.)
OLGA: Sfîrşeşte!... Ajunge!...
(Masa pllnge în hohote.)
VERŞININ: Să-mi scrii... să nu mă uiţi! Dă-mi drumul!... E timpul să plec! Luaţi-o... Olga Sergheevna, trebuie... să plec... am întîrziat! (Emoţionat, sărută miinile Olgăi, o îmbrăţişează din nou pe Masa, apoi pleacă în grabă.)
OLGA: Haide, Masa, ajunge! încetează, draga mea.
(Intră Kulighin.)
KULÎGHIN (intimidat): Nu face nimic... las-o să pîîngă. Las-o! Buna mea Masa, draga mea Masa!... Tu eşti soţia mea... sînt fericit, orice s-ar întîmpla. Nu mă voi plîn-ge şi nu-ţi voi face nici o mustrare... Olia e martoră... O să ne trăim viaţa ca şi înainte... Niciodată nu-ţi voi spune ceva... nici un cuvînt de dojana!...
MASA (încearcă să-şi stăpîneascâ plînsul): „Pe plaiu-n-^tins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Simt că înnebunesc! „Pe plaiu-ntins sub geana mării..."
OLGA: Linişteşte-te, Masa, linişteşte-te!... Dă-i un pahar cu apă!
MASA: Uite că nu mai plîng...
KULÎGHIN: Uite că nu mai plînge... Masa e bună...
(De departe se aude o împuşcătură surdă.)
MASA: „Pe plaiu-ntins sub geana mării smălţat în aur e-un tufan..." Motanul de aur, tufanul de aur... Mă încurc. (Bea apă.) O viaţă irosită... Nu-mi mai trebuie nimic de azi încolo... Am să mă liniştesc îndată... Acum totul e în zadar... Ce înseamnă „plaiu-ntins"? De ce nu-mi ies din cap aceste cuvinte? Gîndurile mi se încurcă...
(Intră Irina.)
OLGA: Linişteşte-te, Masa... Aşa... Fii cuminte. Să intrăm în casă!
490
MASA (supărată): Nu intru acolo! (începe din nou să plîngă, dar apoi se stăpîneşte.) Eu nu mai calc acolo şi nici nu vreau...
IRINA: Să stăm cîteva clipe împreună... Chiar fără să, vorbim. Mîine plec de aci...
(Pauză.)
KULÎGHIN: Ştiţi că ieri, în clasa a treia, am găsit la un-elev barba şi mustăţile astea. (Şi le pune pe faţă.) Nu-i aşa că semăn cu profesorul de germană?... (Rîde.) Ce băieţi caraghioşi !
MASA: E adevărat! Semeni cu neamţul vostru !
OLGA (rîde): Da!
(Masa plinge.)
IRINA: Ajunge, Masa!
KULÎGHIN: Să ştii că semăn bine de tot!
(Intră Nataşa.)
NATAŞA (către jupîneasă): Ce este? Protopopov o să stea cu Sofocika şi pe Bobik o să-l plimbe Andrei Sergheici. Ce de mai griji şi cu copiii ăştia! (Către Irina.) Irina! Pleci mîine? Ce rău îmi pare! Trebuie să mai rămîi, cel puţin o săptămînă. (îl zăreşte pe Kulîghin şi dă un ţipăt. Acesta rîde şi îşi scoate barba şi mustăţile.) Vai! Cum m-am speriat t (Către Irina.) M-am obişnuit cu tine... să nu crezi că-mi vine uşor cînd e vorba să ne despărţim. O să-l mut pe Andrei cu vioara lui în odaia ta. Acolo poate să scîrţîie cît pofteşte, în camera lui o mut pe Sofocika... Ce copil minunat! Ce fetiţă drăgălaşă! Azi se uita la mine cu nişte ochişori de-ţi venea să-i mănînci şi zicea: Mama!
KULÎGHIN: E adevărat! Fetiţa e foarte drăguţă!
NATAŞA: Prea bine... Mîine o să fiu singură aici! (Oftează.) Mai întîi o să poruncesc să se taie toată aleea de brazi şi apoi arţarul ăsta! E tare urît aci pe înserat! (Către Irina.) Draga mea, nu-ţi stă bine de fel cordonul ăsta! E lipsit de gust! Ar trebui ceva mai vesel, mai colorat!... Am să pun să sădească peste tot flori... Floricele multe, cu miresme plăcute... (Supărată.) Dar cine a îndrăznit să pună furculiţa asta pe bancă? (Intră în grabă în casă şi o ceartă pe ju-
191-
pîneasă.) Cine a îndrăznit să lase furculiţa pe bancă? (Ţipă.) Tu să taci!
KULÎGHIN: A început!
(Se aude muzica militară care intonează un marş.) OLGA: Pleacă!
(Intră Cebutikin.)
MASA: Pleacă băieţii noştri! Ce să faci? Drum bun! (Către soţul ei.) Hai acasă! Unde-mi sînt pălăria şi pelerina?
KULÎGHIN: In casă! Le aduc numaidecît...
OLGA: Da, acum putem să ne ducem pe la casele noastre. E timpul!
CBBUTÎKIN: Olga Sergheevna!
OLGA: Ce-i? (Pauză.) Ce s-a întîmplat?
CEBUTÎKIN: Nimic... Nu ştiu cum să vă spun... (îi şopteşte la ureche.)
OLGA (Inspăimîntată): Nu se poate!
CEBUTÎKIN: Ba da... Asta-i toată povestea... sînt istovit, chinuit! Nu mai pot... nu mai vreau să vorbesc. (Furios.) Şi la urma urmei, mi-e totuna!
MASA: Ce s-a întîmplat?
OLGA (o îmbrăţişează pe Irina): Ziua de azi e înfiorătoare! Nu ştiu cum... cum să ţi-o spun?... Draga mea...
IRINA: Ce este? Spune-mi mai repede! Ce este? Pentru numele lui Dumnezeu... (Izbucneşte în lacrimi.)
CEBUTÎKIN: Baronul a fost ucis în duel.
IRINA (plînge încet): Am ştiut... Am ştiut...
CEBUTÎKIN (se retrage în fundul scenei şi se aşază pe bancă): Sînt istovit... (Scoate ziarul din buzunar.) Lăsaţi-le să plîngă... (Fredonează încet.) Tarara-bumbia, tarara-bumbia... Şi, la urma urmei, mi-e totuna...
(Cele trei surori formează un grup. Stau strînse una lingă alta.)
MASA: 0! Cum mai cîntă muzica! Pleacă! Se duc de la noi... unul din ei s-a dus pentru totdeauna... pentru totdeauna! Rămînem singure, ca să ne începem viaţa de la început... Trebuie să trăim... trebuie să trăim! j
IRINA (îşi cuibăreşte capul la pieptul Olgăi): |Va veni odată timpul cînd vom afla cu toţii tîlcul acestor suferinţe
192
şi cînd ni se vor dezvălui aceste taine. Pînă atunci trebuie să trăim... să muncim... doar să muncim! Voi pleca singură mîine! Voi învăţa copiii, toată viaţa mi-o voi jertfi pentru cei care au, poate, nevoie de ea! E toamnă... In cu-rînd vine iarna, care-şi aşterne giulgiul de zăpadă peste toate... eu însă voi munci... voi munci!...
OLGA (îşi îmbrăţişează surorile): Ce voioasă, ce plină de viaţă e această muzică! Parcă te îndeamnă să trăieşti!... O! Doamne, Dumnezeule! Ni s-o împlini şi nouă odată sorocul şi ne vom duce pentru totdeauna. Lumea neva uita; ne va uita chipurile, glasul şi toate cîte au fost! *Dar suferinţele noastre se vor preface în bucurii pentru cei care vor trăi după noi. Pacea şi fericirea vor coborî pe pămînt, iar noi cei ele azi vom fi pomeniţi cu recunoştinţă şi binecu-vîntaţi!; Surorile mele dragi, viaţa noastră nu s-a sfîrşit încă! S-o trăim deci! Uite! Muzica asta e atît de veselă, e atîta bucurie în ea! Încă puţin şi poate o să ştim pentru ce trăim, pentru ce suferim! Dacă am şti! Dacă am şti!
(Muzica se pierde cu încetul in depărtare. Kullghin aduce,
vesel şi surtzător, pălăria şi pelerina Masei. Andrei plimbă
intr-una căruciorul cu copilul.)
CEBUTÎKIN (fredonează încet): Tarara-bumbia... Tarara-bumbia. (Citeşte ziarul.) E totuna, e totuna! OLGA: Dacă am şti! Dacă am şti!
Cortina
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
